Haritina

Ruxandra Cesereanu

29 December 2013

Ruxandra CesereanuÎntotdeauna am fost fascinată de femeile în care am văzut nişte mari leoaice sfredelitoare. Bărbaţii nu mi-au fost niciodată indiferenţi, dar cum ceea ce îmi plăcea la ei era mai cu seamă înţelepciunea şi solaritatea cu tăiş, am pus în cârca femeilor partea stranie, nemaivăzută, ambiguă şi alunecoasă a acestei lumi. Nu pot să spun că am fost mai prietenă cu femeile decât cu bărbaţii, ci doar că, fiind asemenea lor, mi-a fost mai uşor să le pricep dedesubturile, măruntaiele şi ţesuturile insidioase ale lumii lor atât de speciale. Femeile au mireasmă de măr copt la cuptor. Bărbaţii au mireasmă de gutuie. Femeile au unghii ascuţite şi înfigătoare. Bărbaţii au unghiile tăiate corect. În ce mă priveşte, nădăjduiam că poate voi ajunge cândva, cine ştie când, pedichiuristă a îngerilor.

Fireşte, cea mai importantă femeie din viaţa mea a fost mama. Mai exact pielea nemaivăzută a mamei, din care am scos la suprafaţă tot soiul de poveşti psihice despre ce înseamnă să fii femeie. Dar cea de-a doua femeie magistrală din viaţa mea a fost Haritina. Înainte chiar de bunicile, mătuşile şi verişoarele mele, speciale şi ele cu toate. Întrucât Haritina a fost cea care m-a vestit că voi ajunge povestitoare, atunci când mie nici nu-mi trecea prin cap că voi putea fi altceva decât poetă pur sânge. Ea nu mi-a spus toate acestea pe şleau, ci întortocheat şi într-un jargon al vrăciţelor rustice. Deoarece Haritina era vrăciţă şi locuia undeva în Nord, într-un sat aproape de mănăstirile pictate pe dinafară cu tot felul de draci, scări îngereşti şi alte cazne ori izbăviri.

Am cunoscut-o pe când aveam optsprezece ani, în vara de după primul an de facultate, pe când mă aflam într-o tabără de folclor. Zarurile căzuseră asupră-mi astfel încât trebuia să scotocesc după arta şi chibzuinţa vrăciţelor în acea vară lungă şi arşiţoasă, drept care am purces curioasă şi neîndemânatică la respectiva căutare. Nu a fost greu să aflu de Haritina, căci tot satul o ştia şi o arăta cu degetul. Mai întâi m-am mirat, însă, de numele ei neobişnuit: nu era nici Marie, nici Ană, ci avea numele acesta cu iz călugăresc. Haritina venea fără doar şi poate de la har: dar harul ei nu era dumnezeiesc, ci năzdrăvănesc, fie-mi îngăduit a spune. M-am înfăţişat Haritinei într-o zi de luni, pe la ora zece dimineaţa. Şi ziua, şi ceasul nu au fost potrivite, căci am găsit o Haritină cu uşile închise şi aspră foarte, care nu a vrut să stea de vorbă cu mine. Pe bună dreptate. Căci ce şi cine eram eu? O studentă firoscoasă, cu pix şi carneţel, în blugi şi cu un tricou pe care scria Pink Floyd, cu părul împletit în vreo douăzeci de codiţe, cu ochelari de soare după moda hippy şi cu o mutră antipatică şi cărturărească. Am tot stat la poartă, doar-doar o voi face pe Haritina să se dea pe brazdă, însă vrăciţa mă privea cu atâta neîncredere încât am lăsat-o baltă. M-am întors în amurg şi nici de data asta n-aş fi avut sorţi de izbândă dacă blugii mei strânşi pe picior nu s-ar fi ridicat ceva mai sus pe şolduri, lăsând să se ivească la glezna mea stângă o bijuterie improvizată şi şuie pe care o confecţionasem nu cu multă vreme în urmă la un festival de rock: o brăţară de picior, dintr-o furculiţă de aluminiu. Ei bine, brăţara din furculiţa de aluminiu în jurul gleznei mele stângi a fost cea care a înveselit-o pe Haritina, care m-a lăsat, cu un aer ceva mai complice, să îi trec pragul casei. Blugii mei fircăliţi în limba engleză cu versuri din Pink Floyd erau, la rândul lor, un fel de răspântie ce ar fi râvnit să-i îndrume pe privitori să priceapă că există întotdeauna un drum drept şi unul stâng. Cuvintele din Shine on You Crazy Diamond scrise cu pixul pe cracii blugilor i se părură Haritinei a fi nişte semne ciudate, tocmai fiindcă nu înţelegea, după cum oricine poate bănui, limba engleză. În plus, eu bolboroseam aproape continuu cântecul pinkfloydian, chiar şi atunci când mâncam sau dormeam: aşa cum vedeam eu lucrurile pe vremea aceea, era un fel de descântec personal şi de amuletă sonoră. Deci: Remember when you were young/ You shone like the Sun/ Shine on, you crazy diamond!/ Now there’s a look in your eyes/ Like black holes in the sky/ Shine on, you crazy diamond!/ Your caught in the cross fire/ Of childhood and stardom/ Blown on the steel breeze/ Come on, you target for faraway laughter/ Come on, you stranger, you legend, you martyr/ And shine!/ You reached for the secret too soon/ You cried for the Moon./ Shine on, you crazy diamond!/ Threatened by shadows at night/ And exposed in the light./ Shine on, you crazy diamond!/ Well you wore out you welcome/ With random precision/ Rode on the steel breeze/ Come on, you raver, you seer of visions/ Come on, you painter, you piper, you prisoner/ And shine!/ Nobody knows where you are/ How near or how far/ Shine on, you crazy diamond!/ Pile on many more layers/ And I’ll be joining you there/ Shine on, crazy diamond!/ And we’ll bask in the shadow/ Of yesterday’s triumph/ And sail on the steel breeze/ Come on you boy child, you winner and loser/ Come on you miner for truth and delusion/ And shine! Aşa se face că Haritina îmi îngădui să trec pragul casei în seara cu pricina şi, cu acel prilej, chiar dacă nu am vorbit nimic despre ceea ce voiam să ştiu, am gustat una din plăcintele ei speciale: cu agrişe şi răbarbăr, despre care se spunea că limpezeşte ocheanul năzdrăvan prin care lumea putea fi privită invers. Nu am vorbit nimic aparte în acea seară. Haritina mi-a spus doar că mă va pune la încercare. Când am plecat, m-am prefăcut de fapt că plec, pentru că m-am întors şi am pândit pe fereastra care dădea în bucătărie şi care rămăsese întredeschisă: Haritina se dezbrăcase şi se spăla pe trup, iar acest trup era plin de desene florale şi geometrice, aşa cum nu văzusem vreodată. Nu ştiu cu ce era pictat trupul ei, bănuiam că nu poate fi vorba decât de o vopsea obţinută din plante, care dispărea în timp. Cât despre părul Haritinei, deşi vrăciţa avea vreo patruzeci de ani, era lung până la şolduri şi albăstrui, fiindcă avea inflexiuni de lac îngheţat. Haritina nu trăia singură: era căsătorită cu pădurarul satului şi avea un fecior de vârsta mea, care lucra la oraş. Câtă vreme am avut de-a face cu ea, eu nu i-am zărit, însă, niciodată pe vreunul dintre cei doi bărbaţi.

În noaptea aceea, în căminul unde eram cazaţi noi, filologii folclorişti, am visat ca o nebună cum rătăceam prin desenele florale şi geometrice de pe trupul Haritinei. Cum s-ar spune, am visat o puzderie de labirinturi prin care m-am pierdut, răsfăţându-mă pe ulicioarele înghesuite şi golaşe care se iviseră în nălucirile mele nocturne. A doua zi m-am înfăţişat ei nu dis-de-dimineaţă, ci în amurg, aşa cum îmi ceruse. Ziua, Haritina lucra la frizeria din sat. Era frizeriţă şi faptul că avea de-a face cu părul atâtor oameni nu era în zadar, căci le fura tăria din părul tăiat, pe care îl folosea, alături de alte ingrediente, la descântece şi leacuri. În cel de-al doilea amurg în care am intrat în casa ei, am zărit un borcan în care erau înghesuite mai multe pene lucioase de corb, apoi un şirag de măsele de urs, bucăţi fărâmiţate de cristal de râu, căţei uscaţi de usturoi şi, nu în ultimul rând, o cutie muzicală care avea înăuntru nişte lănţişoare de aramă, împletite complicat, ca nişte cătuşe, pentru facerea şi desfacerea lumii, după cum mi-a şoptit Haritina ironică. Cutia muzicală m-a mirat cel mai tare, căci ea îşi avea locul într-o casă orăşenească şi nu în locuinţa acestei ţărănci descântătoare şi lecuitoare, despre care se ştia că este vrăciţă. În orice caz, în cel de-al doilea amurg, Haritina a rostit pentru mine câteva descântece pe care le-am notat migăloasă în carneţel, mulţumită foarte de prada mea. Era, însă, doar o păcăleală.

Cel de-al treilea amurg avea să fie, însă, cel mai greu, întrucât Haritina urma să mă verifice dacă am sau nu însuşiri de vrăciţă. La ceasul la care am sosit în casa ei, Haritina fierbea de zor o licoare de frunze proaspete de nuc, în care amestecase piper şi scorţişoară. Apoi m-a pus să mă dezbrac şi, după ce licoarea s-a răcit, m-a uns cu ea pe tot corpul, inclusiv pe păr. Apoi m-a întins pe masa lunguiaţă de la bucătărie, acoperindu-mă cu un cearceaf. Cam dârdâiam, fiindcă mi se făcuse puţină frică, şi atunci am început să cânt Shine on You Crazy Diamond. Bănuiam că trebuia să fac ceva aparte, sub influenţa licorii din frunze de nuc, cu care eram unsă. Dar, spre nenorocul sau spre norocul meu, cine ştie, nu am avut nici o viziune, nici o halucinaţie, nici o vedenie, nici o iluminare. Nu am văzut nimic, pe sfânta lume. Nici nu am zburat, nici nu am călătorit în alte spaţii, nici nu am ieşit din corp. Pur şi simplu mi s-a întâmplat altceva: limba mi s-a dezlegat cu asupra de măsură şi am început să spun poveşti cu nemiluita. Poveşti despre care niciodată nu ştiusem că se află în mine, că locuiesc în porii sau în intrândurile mele, poveşti ale nimănui şi ale tuturor, care o porniseră la vale, într-o vâltoare neasemuită. Toată noaptea aceea am spus poveşti, până când în zori am amuţit. Mă durea gura, mi se umflase limba şi răguşisem. Haritina a râs încetişor şi mi-a făcut un ceai păstos de tei cu miere. Nu ai însuşiri de vrăciţă, mi-a spus ea, nu eşti făcută pentru asta. Dar eşti o născocitoare de poveşti. Asta eşti şi asta vei fi întotdeauna. E bine şi aşa, a mai spus ea, pentru că şi astfel îi poţi mângâia pe ceilalţi. Născocitoare de poveşti, m-am mirat eu! Credeam că eram poetă şi numai poetă. Da, născocitoare de poveşti, a sfârşit Haritina de zis.

Peste un an de zile, când aveam să-l aflu pe bărbatul vieţii mele (îl cunoaşteţi cu toţii, ştiţi că este vorba despre [K]Corin, fiindcă l-am aşezat în destule din cărţile mele şi uite că nici în asta nu scap de el), acesta m-a întrebat în chip cât se poate de ciudat ce sunt eu: i-am spus dintr-o suflare că sunt născocitoare de poveşti. Atunci înseamnă că suntem deja doi la număr pe această cale, a răspuns [K]Corin mustăcind şi m-a pleznit uşor peste păr, ca un fel de legământ cunoscut doar de născocitorii de poveşti.

În toate celelalte amurguri în care m-am aflat în casa Haritinei, am notat cu zel descântece pentru tot felul de lucruri, boli, necazuri şi bucurii, dar nu am avut parte niciodată de vreo vrajă. Neavând în sânge o asemenea ucenicie, Haritina şi-a zidit însuşirile de vrăciţă faţă de mine. Mai târziu, am înţeles, de altfel, că borcanul cu pene de corb, măsele de urs, cristal de râu, usturoi şi cutia muzicală fuseseră aşezate în calea mea doar ca să mă amăgească şi să mă încerce. Dacă era cu adevărat vrăciţă, Haritina avea să ţină doar pentru ea acea taină. Cât despre descântecele dictate mie, ele erau reale, dar erau doar cuvinte. Fără obiectele magice care să le însoţească şi fără gesturile speciale ale vrăciţei, nu aveau nici un efect.

Timp de zece zile cât a durat rămânerea mea în acele ţinuturi, am fost mereu musafira în amurg a Haritinei. Iar când am plecat de acolo, am plecat o dată pentru totdeauna, fiindcă nu m-am mai întors niciodată şi nu am mai căutat-o niciodată. Dar visez nu arareori că rătăcesc prin labirinturile desenelor de pe trupul ei.

În viaţa oricărei femei, ştiu acum, există alte trei femei de diamant, aşa le spun eu. Prima femeie de diamant a fost mama: de la ea am învăţat ce înseamnă pielea şi atingerea. Cea de-a doua femeie de diamant din viaţa mea a fost Haritina, ţăranca frizeriţă şi vrăciţă din acel sat arşiţos aflat în Nord. De la ea am aflat că sunt, că voi fi o născocitoare de poveşti. Cea de-a treia femeie de diamant din viaţa mea încă nu s-a ivit şi cine ştie când îmi va ieşi în cale, dacă voi avea noroc. Cât despre mine, poate că voi fi jucat şi eu rolul unei femei de diamant pentru alte femei asemenea mie. Poate că celălalt nume al meu, Mesmeea, pe lângă numele meu de drept, Ruxandra, acest rol îl joacă.

Aşa cum am spus la început, îmi place atât lumea femeilor, cât şi aceea a bărbaţilor. Dar lumea femeilor mi se pare mai înmiresmată, mai licoroasă, mai învârtejită în taine decât cea a bărbaţilor. Este o lume a măruntaielor în filigran şi mai ales a poveştilor cu enluminuri. O lume a degetelor lungi, cu inele cabalistice, pe trupuri şi minţi care miros a măr copt la cuptor. O asemenea aromă este indescifrabilă şi de aceea hălăduieşte peste mări şi ţări, încercuind lumea noastră într-un halou care are culoare rubinie. Cât despre Haritina, când mă gândesc şi îmi amintesc despre cea de-a doua femeie de diamant din viaţa mea, parola mea este, va fi întotdeauna Shine on You Crazy Diamond. În cinstea ei, îmi mai împletesc uneori părul în zeci de codiţe şi mai port la glezna stângă chiar şi brăţara cea şuie confecţionată dintr-o furculiţă de aluminiu.

(povestire din cartea NEBULON, Editura Polirom, 2005)

coperta nebulonRUXANDRA CESEREANU este poetă, prozatoare, eseistă. Este, de asemenea, profesor în cadrul Catedrei de literatură comparată a Facultăţii de Litere din Cluj. Face parte din stafful Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, de la Cluj, în cadrul căruia susţine ateliere de scriere creativă în poezie şi proză. Din poezia și proza autoarei, publicată până acum, amintim câteva titluri: “Zona vie” (poeme, 1993); „Oceanul Schizoidian” (poeme, 1998, 2005); „Veneția cu vene violete. Scrisorile unei curtezane” (poeme, 2002); „Kore-Persefona” (poeme, 2004), „Coma” (poeme, 2008); „Purgatoriile” (proză scurtă, 1997), „Tricephalos” (roman, 2002), „Nebulon” (proză scurtă, 2005), „Nașterea dorințelor lichide” (proză scurtă, 2007), „Angelus” (roman, 2010), „Un singur cer deasupra lor” (roman, 2013).



Citiţi şi

De ce intimidăm bărbații

Nu-i dați bunicilor, bonelor, în săptămânale și-apoi în internate, ca pe-o povară a tinereții voastre

Nu te iert, mamă…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,676 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro