Heraldici șterse

Ani Bradea

6 November 2014

Ani BradeaL-am cunoscut pe Vasile Negrean într-o fierbinte zi de 4 august 2011, tocmai împlinise vârstă de 90 de ani. Am stat de vorbă în cămăruța sa, după ce m-a primit curtenitor, sărutându-mi mâna și întrebându-mă cu ce îmi poate fi de folos. Îmbrăcat frumos, cu o cămaşă albă cu guler scrobit (nepoata sa îmi spunea că se pregătise special pentru vizita mea) şi pantaloni de pâslă, uşor bufanţi în partea de sus şi mulaţi pe glezne, de un verde milităresc, amintind de moda unor vremuri necunoscute mie, dar cu atât mai misterioase, m-a impresionat cu sprinteneala minții şi m-a cucerit cu poveştile, relatate cu atâta exactitate, scoase prompt dintr-o memorie ordonată, ca o enciclopedie. Crâmpei de istorie vie, baciu Lica, aşa-i spun apropiaţii, mi-a dăruit, în răcoarea odăii sale de pământ(casa fiindu-i construită din paiantă, un amestec de pământ şi paie, care ne-a ocrotit de vipia de afară), un soi de călătorie în timp.

Când i-am spus că doresc să scriu o carte despre familia nobiliară, care a trăit în sat şi al cărei conac încă există, a zâmbit, spunându-mi că amintirile legate de perioada aceea sunt mult mai vii decât cele de săptămâna trecută. Mi-a mărturisit că a mai discutat și cu alţii, printre care profesorul Ciuclea, cel care a scris monografia satului, apoi s-a așezat pe povestit, cronologic, începând din copilărie, ca și cum ar fi știut că așa îmi doream și eu să-l rog să-și amintească. Fascinant personaj, fascinantă mintea și memoria sa, îmi enumera la un moment dat toate statele Europei, cu număr de populație şi capitale, cum învățase în școala primară. Și-mi spunea că nu înțelege ce învață copiii din ziua de azi la școală:

Eu stau la poartă doamnă, că oricum nu mai pot nimic să lucrez la vârsta asta, și vin copiii de la școală, și-i întreb de una, de alta, din geografie, din istorie, dar nu știu deloc sa-mi răspundă, așa că mă întreb ce-i învață oare acolo, că nu știu de niciunele!

…………………………………………………………………………………………………………………….

Călătorului, care străbate drumul județean BH 108 I, din direcția localității Aștileu spre Vadu Crișului, prima localitate ce-i apare în cale, după ce lasă pe partea dreaptă a direcției de mers silueta înnegrită de fum a unei fabrici de cărămidă, este satul Butan. Aflat în componența comunei Măgești, Butanul este atestat documentar la 1552, cu denumirea maghiară de Rekosd¹. Denumirea care va fi însă regăsită ulterior în hărțile topografice, extrasele de carte funciară sau registrele de stare civilă, este aceea de Rikosd. Scriitorul de limbă maghiară Dukrét Géza, în lucrarea ”Épitett örökségünk Bihar Megyébén” (p.125), spune despre localitatea Butan că este situată în stânga Crișului Repede, de-a lungul căii ferate și că ar fi fost pădure regală pe timpuri. Dukrét Géza confirmă ca primă atestare documentară a acestei localități anul 1552, dar denumirea ar fi fost aceea de Rekasdh. Mai târziu, la 1692, devine Rékosd iar la 1851 numele localității se menționează a fi Rikosd. Același autor precizează că, denumirea localității în limba maghiară provine din cuvântul de origine slavă reka și înseamnă râu. Locuitorii satului sunt cu preponderență români de religie ortodoxă, biserica lor a fost ridicată în anul 1877 dar dat fiind atestarea documentară se spune că satul a avut o biserică mult mai veche, aflată undeva pe deal în apropierea cimitirului².

1609972_811496402222130_785756749855750275_n

Coborând o panta domoală, drumul județean se odihnește puțin, pentru ca mai apoi să-și reia traseul șerpuitor prin inima satelor pe care le străbate. Acolo, la locul de popas, ieșind din șirul caselor aliniate la stradă, la capătul unor alei ce au îngropat sub ele urmele copitelor cailor și ale roților de trăsură, se înalță semeț și mândru fostul conac al familiei Juricskay. Azi sediu de școală, clădirea se remarcă prin stilul arhitectural deosebit, prin acea eleganță și frumusețe pe care tendințele moderne nu au putut-o estompa. A fost renovată în câteva rânduri, dar fie n-au știut, fie n-au vrut să țină seama de arhitectură, cei ce au contribuit la renovări au mutilat chipul unei frumoase clădiri despre care Dukrét Géza³ spunea că aparține stilului eclectic. Fațada principală, care cuprindea peronul pentru trăsuri, a fost zidită adăugându-i-se ușă și ferestre de o altă formă și construcție decât restul clădirii, din dorința, probabilă, de a adăuga un spațiu interior în plus. Forma superior-concavă a ferestrelor originale amintește de arhitectura barocă, mai exact de stilul baroc transilvănean, dezvoltat în sec. XVIII – XIX, ca urmare a integrării Principatului Transilvaniei în Imperiul Austriac. Acest design al ferestrelor mai poate fi văzut la Castelul de vănătoare Zichy de la Poiana Florilor, sau la Palatul Bánffy din Cluj, clădire care în prezent adăpostește Muzeul de artă al oraşului.

……………………………………………………………………………………………………………………

Interlocutorul meu privește cu coada ochiului cutia cu pișcoturi pe care i-am adus-o în dar. Se bucură de dulciuri la fel ca un copil, îmi spusese nepoata sa la telefon, când am stabilit întâlnirea. Îl îndemn să-mi povestestească despre conac și despre imaginea de altădată a proprietății.

Înainte de al doilea război mondial, își începe sfătos povestea, proprietatea de la Butan era înfloritoare. Conacul, parcul și împrejurimile erau superbe, frumos îngrijite. În curtea largă, precum și în grădină, existau alei pentru plimbare, străjuite de o parte și de alta de trandafiri. Toată proprietatea era îngrădită cu gard viu și mărginită de nuci. Livada cuprindea toate tipurile de pomi fructiferi, iar sus pe deal era o minunată plantație de brazi. La circa 100 de metri de conac, într-un spațiu situat între două văi, a existat un gorun falnic, foarte bătrân, cu o tulpină ce nu putea fi cuprinsă de mai multe persoane, sub care familia avea amenajat spaţiu de odihnă, la umbră, cu masă și locuri de șezut. Sistemul de iluminat al parcului și al conacului era unul modern, cu gaz, adus de la Viena. Camerele erau mari, somptuoase, coridoarele spațioase și scările monumentale, din piatră cioplită, executate de meșteri italieni. La cimitirul familiei, amplasat sub o coastă de deal împădurită, se ajungea printr-o alee deasemenea mărginită de trandafiri. Azi, traversezi canalul hidro (construit în anii ’50), urci panta ușor abruptă a dealului din apropiere și descoperi câteva pietre funerare, purtând inscripții ale numelor, celor ce-și dorm somnul de veci în „temeteul domnului”(toponim local însemnând cimitirul domnului, în sensul de al stăpânului). Multe dintre aceste pietre sunt rupte, altele scrijelite. Locul unde e amplasat cimitirul oferă o panoramă superbă a localității, până departe, spre malurile Crișului Repede și dincolo de ele.

Obosit, baciu Lica face o pauză, cu mișcări tremurânde soarbe o înghițitură din cana lui albastră, probabil licoarea e un ceai amar fiindcă se strâmbă puțin, apoi privirea îi alunecă pe fereastra de la stradă, dar nu privește afară pur și simplu, ci undeva mult mai departe. Se lasă o tăcere și eu nu îndrăznesc să o tulbur.

Eu nu i-am cunoscut pe toți, înnoadă el povestea întorcându-se brusc spre mine, doar pe ultimul l-am știut bine, pe Domnișorul. I se spunea așa pentru că era feciorul Domnului, al celui care a adunat toată averea, dar și pentru că s-a căsătorit târziu, a fost multă vreme flăcău tomnatic. Era un bărbat frumos, foarte elegant și cu mult succes la femei. Avea multe iubite în sat și în împrejurimi. Înainte de căsătorie locuia la conac, dar după aceea s-a mutat la casa cealaltă din Butan, unde a rămas până la moartea sa. Pleca mereu să-și inspecteze pământurile, călare pe un cal alb, de fapt o iapă foarte frumoasă pe care o folosea doar la călărie și pe care nu o putea încăleca nimeni altcineva. Era iubit de săteni, dacă avea de lucru convoca imediat oamenii la clacă, îi plătea şi-i trata foarte bine cu mâncare și băutură. O astfel de activitate se termina de obicei cu o petrecere pentru că Domnișorul așa se simțea bine. Dacă vreun țăran, care fusese la lucru, mergea a doua zi să-i ceară o căruță de lemne, acesta îi dădea o pereche de boi să meargă în pădure să-și aducă lemne. Era pasionat de vânătoare, veneau des oaspeți la conac cu ocazia vânătorilor organizate. Se împușcau de regulă iepuri, iar gonacii erau oameni din sat. Întreținea relații de prietenie cu familii nobiliare din zonă. A avut niște prieteni care veneau în vizită pe motocicletă, evenimentul constituind o premieră în localitate, deliciul sătenilor care ieșeau pe la porți.

1797357_811496602222110_3900033432673991811_n

În toamna anului 1940 în conacul familiei Juricskay s-a instalat o companie de grăniceri unguri. Tot în această perioadă Domnișorul a început să vândă din pământul familiei. Prima dată a vândut pentru un frate al său, care făcuse niște datorii la Budapesta. Când au venit rușii, românii l-au ascuns, împreună cu toată familia și așa a scăpat. Ei căutau mai ales kulak (chiaburi-boieri) și hazaika, adică femei. După prima expropriere, Domnișorul a continuat să vândă pământ, a avut un presentiment al vremurilor ce au urmat. Vindea pământul la cine se nimerea și la cine îi dădea banii mai repede. Bârfitorii satului începuseră să-l vorbească de rău, că vindea toată averea moștenită de la părinții săi. Reforma agrară, marea expropriere din 1945, l-a deposedat de tot ce-i mai rămăsese. Momentul a avut un impact major asupra psihicului, Domnișorul a suferit un șoc, care l-a făcut să cadă iremediabil în patima alcoolului. Oamenii erau bucuroși că au primit pământ, unora nici nu le venea să creadă. Au tăiat brazii și copacii ornamentali, au scos din rădăcini toți pomii fructiferi și vița de vie, au desființat aleile și au început să-și are parcelele. Ca o prevestire a vremurilor ce aveau să vină Domnișorul le-a spus: nu vă bucurați că astăzi ia pământul de la noi, că va veni vremea ca mâine, când o să-l ia și de la voi! În vremea asta foștii servitori ai familiei au devenit activiști de partid, au primit funcții în partidul comunist, iar Domnișorul a fost trimis la ”reeducare”, pe șantierul canalului hidro, care atunci se construia. A căzut bolnav la pat, într-o cămăruță din casa în care trăise cu familia sa și care avea acum alt proprietar, cerând mereu să i se aducă băutură. De fapt numai atunci când bea alcool devenea coerent, în rest halucinațiile unei lumi, în care doar mintea sa mai trăia, îi bântuiau existența. Scene de vânătoare, activitate pe care o iubise atât de mult, îi înfierbântau imaginația și trupul chinuit de boală și agonie. S-a stins într-un sfârșit de primăvară, la 29 mai 1967, lăsând o lume care nu mai semăna deloc cu aceea în care venise el, în urmă cu mai bine de șaizeci și cinci de ani. A fost înmormântat în cimitirul familiei.

Da, l-am cunoscut bine, săracul, nu a avut parte de o viață îndelungată și nici așa plină de bine, ca a altora din neamul său, mi-a fost milă de el, chiar dacă tata a avut câteva conflicte cu el la naționalizare. Tata a fost birău, spune baciu Lica, ridicând mândru privirea, și, nemaiputându-se abține, apucă de pe masă cutia cu pișcoturi, rupându-i ambalajul cu gesturi febrile.

 Addenda:

Azi baciu Lica nu mai este, a murit într-o zi ploioasă, întunecată și rece, la începutul acestei toamne. A fost îngropat de ziua crucii. O zi de leac spun bătrânii, o zi în care nimic din ceea ce culegi nu se strică și nimic din ceea ce se întâmplă nu se uită. Fie-i amintirea veșnică, eu cu siguranță îl voi pomeni mereu. Poate și el îi povestește acum întâmplări și întâlniri de pe-aici Domnișorului, acolo în lumea mai bună în care-a plecat.

Fotografiile de epocă aparțin familiei Juricskay, mulțumirile mele doamnei Zsuzsánna, fiica Domnișorului, pentru imaginile autentice și pentru poveștile sale, pe care am început deja să le scriu.

¹Coriolan Suciu, Istoric al localităților din Transilvania, p. 115

²I.N.Ciuclea, Măgești 500 ani, ed. Treira Oradea, 2007, p. 31

³Dukrét Géza, Épitett örökségünk Bihar megyében, ed. Europrint, Oradea, 2009,p. 125

Citiţi şi

Bianca

“Vorbim noi, ciao!” Și au trecut 55 de ani…

Rația de fericire

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
435 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro