Iertare, România!

Emanuel Pârvu

10 November 2015

Emanuel PârvuReacțiile pe care le-am văzut în piață mi-au împărțit sufletul în două, mi-au stins dorința, mi-au apăsat inima și mi-au deschis așteptările. Am văzut oameni tineri,  oameni frumoși, cu speranță, veniți în frig pentru viitor, pentru a evita încă o eventuală tragedie care s-ar putea întâmpla din cauza „românismelor”, din cauza lui „merge și-așa”, veniți acolo pentru prietenii lor, pentru a aprinde o lumânare, pentru a sta în tăcere și, câteodată, pentru a-și exprima furia în mod civilizat, indiferent de durerea lor, oameni care și-au pierdut lucruri, persoane, speranțe din cauza sistemului bolnav, din cauza oamenilor bolnavi dintr-un sistem canceros, găunos, negru.

Am văzut și oameni aflați în treabă, mâncători de semințe, oameni râzând, oameni cu torturi care strigau la mulți ani, oameni care își umpleau timpul în fuga lor de acasă, în dorința lor de a scăpa de viața lor zilnică, de rate, de casnic. Am văzut oameni care strigau „demisia” la fel cum strigau pe stadion, „demisia” fără să știe a cui, „demisia” fără să cunoască măcar vreun nume de politician în afară de Ponta sau Iohannis.

Într-un fel, încerc să înțeleg. Într-un fel, aș dori să fug unde văd cu ochii. Să nu mai fiu umilit de autorități, să nu mai dorm iepurește după ce știu că mi-am plătit impozitele la zi, să nu mai stau cu inima strânsă când copilul meu pleacă la grădiniță.

Mi-e greu să nu știu pentru ce suntem acolo. Parcă la revoluție nu era așa. Parcă nu râdea nimeni, parcă nimeni nu era pe stadion, parcă nimeni nu mânca semințe,  parcă nimeni nu lua la mișto pe nimeni. Îmi părea rău de oamenii ăia din incendiu. Cumva, îi simțeam uitați prea repede, cumva îi simțeam pe cei apropiați lor că erau împinși în față pentru situația țării menită să fie scoasă din impas cu prețul copiilor lor, cumva simțeam schimbarea macazului și nu vedeam vatmanul.

piata

Am plecat. Am plecat trist, apăsat de gânduri, nefericit de ce am văzut, însuflețit de mici raze de speranță, gândindu-mă dacă într-adevăr se va întâmpla ceva.

Da, s-a întâmplat. A căzut un guvern pentru o zi, s-au făcut niște discuții, alt guvern propus din același partid și, pe ici, pe colo, niște oameni care vor să își dea demisia Arafat. O tâmpenie mai mare eu nu am auzit, dar asta e doar părerea mea. Eu, în locul lui, mi-aș fi dat-o. Ca să scap de niște oameni pentru care îmi sacrific timpul personal, zi și noapte, și care, după ce eu pun bazele unui sistem medical de urgență de talia și randamentul lui SMURD, aruncă cu pietre.  Noroc că sunt doar câțiva.

În rest, am ajuns acasă. Și m-am pregătit bine pentru o vizită la administrația financiară, înarmat cu răbdare, merinde, apă, cort, găletușă cu nisip și cască de protecție (vorba lui Dan Mihăescu). Simt că trebuie multe Piețe ca să se schimbe ceva. Fără semințe,  miștouri, torturi, stadioane și chef de chef. Păcat de cei duși! Și scuze oamenilor care au venit într-adevăr să schimbe ceva. Și, mai ales, iertare oamenilor care au venit din durere.

Iertare, România!



Citiţi şi

Să-l doară și pe el așa cum a durut-o pe ea 21 de ani!

Despre bunătate

Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
742 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro