Iertătorii de profesie, nişte proşti?

Mihaela Cârlan

15 November 2010

mihaela-carlanCerturi şi împăcări… Cine nu-şi aminteşte, din adolescenţa zvăpăiată sau tinereţea fără garduri, de patima celor dintâi şi de farmecul celor din urmă? Care nu vor fi fost niciodată ultimele… Pentru că iubirea funcţionează ca un yo-yo şi nu rămâne suspendată în momentele de glorie, ci îşi continuă implacabil balansul amăgitor.

Într-o viaţă oricum prea scurtă, femei şi bărbaţi – firişoare de nisip şi destin microscopice adunate câte două pentru câte un drum nu mai lung decât ar clipi Dumnezeu o singură dată – ajung să se ia la harţă mult prea des, au de împărţit mult prea multe şi îşi răpesc unii altora exact ceea ce nu-şi pot dărui: timp.

Cum am putea regăsi, la alte vârste, inocenţa, entuziasmele şi îngăduinţele adolescenţei ori minunata putere a imaturităţii biologice de a trece peste volbura gâlcevei din te miri ce motive, doar cu o scuturare din umeri a sufletului? Ori să retrăim înfrigurarea cu care aşteptam împăcarea, de care nu ne îndoiam nici o clipă că va veni, cu tot alaiul ei de trăiri extatice, cu fiorii redeşteptaţi printr-o misterioasă alchimie, cu bucuria regăsirii într-o îmbrăţişare rotundă, care-l înlocuia pe “iartă-mă” şi ţinea loc de promisiunea că “n-o să se mai întâmple niciodată”. Şi chiar de se mai întâmpla, doar gândul la împăcare făcea suferinţa, suportabilă şi iertarea, posibilă.

Ce-am rătăcit, cei mai mulţi, de, atunci când ne-am făcut „mari”, şi la fel s-au făcut şi motivele, nu mai putem crede şi ierta? Nici dacă auzim torente de cuvinte spăşite, nici dacă vinovaţii le spun din spatele unor imense buchete de flori, nici dacă lacrimile fac baltă pe podea în jurul genunchilor, ori dacă alte gesturi măreţe încearcă să spargă norul de deasupra perechii şi să peticească iziturile coconului iubirii? Ce au în plus, sau în minus, faţă de ne-iertători, cei care iartă şi iar iartă până când nu mai au pe cine ierta, pentru că nimeni nu se mai osteneşte nici măcar să le ceară asta? Cineva spunea că “de vină” ar fi iubirea. Dacă-i aşa, când repetabila greşeală a unuia devine repetabila povară a celuilalt, poate oare doar dragostea celui dintâi să mai salveze întregul? Ai zice că nu, sau că, în orice caz, nu despre salvare ar fi vorba, ci doar de amânarea costisitoare a unui deznodământ previzibil. 

despărțire

Şi totuşi, există perechi în care unul continuă a greşi, iar celălalt a tot ierta. Cupluri în care nici unul nu e fericit, nici cel care încă mai iubeşte, nici cel care nu mai iubeşte, dar continuă a ieşi şi a se întoarce în relaţie ca într-o pensiune cu servicii bune la un preţ convenabil. Unde nici certurile nu mai sunt ce-au fost odată şi, fireşte, nici împăcările. În locul lor au apărut treptat armistiţiile volatile sau moratoriile cu dobânzi usturătoare pentru nerealismul unuia şi laşitatea celuilalt. În asemenea situaţii, cine e (mai) vinovat de continuarea poveştii cu unhappy end?

Mi-am adus aminte de o vorbă care ar putea răspunde la această întrebare: când ierţi prima dată, celălalt se face vinovat; când ierţi a doua oară acelaşi lucru, vinovat eşti tu. Asemenea învăţăminte au apărut, ca toate celelalte, din experienţe de care iertătorii de profesie (etichetaţi, în general, fără ocol, drept “proşti”) aleg să nu ţină cont şi să ofere greşitorilor de profesie ocazia de a fi “deştepţi”. Şi cu timpul de TRĂIT cum rămâne?”

Un gând bun şi pe curând.

Citiţi şi

Ne vom bucura mâine, azi suntem prea ocupați

Lașule!

Știam că bărbații ca el nu merită o femeie ca mine

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,252 views

Your tuppence

  1. Mihaela Cârlan
    Mihaela Carlan / 17 November 2010 17:40

    O altă părere: “vine o zi când nu mai simţim pentru cel care ne-a persecutat decât indiferenţă, iar prostia lui ne oboseşte. Atunci îl iertăm”. Doamne, ce trist…

    Thumb up 5 Thumb down 1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro