Îi spui sau nu unui părinte că are cancer terminal?

Catchy

5 October 2016

“Pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării lui de sănătate. Pacientul are dreptul de a decide dacă mai doreşte să fie informat în cazul în care informaţiile prezentate de către medic îi cauzează suferinţă. Pacientul are dreptul de a cere în mod expres să nu fie informat şi de a alege o altă persoană care să fie informată în locul său.”(Legea nr. 46/2003, cap 1, art.6, 7, 9)

Asta spune legea. Pacientul are dreptul… Dar ce faci când pacientul este… mama, redevenită copilul tău, fără alt plan de viață decât acela de-a fi alături de tine, de nepoate și strănepoată? Când totul devine atât de răscolitor și de greu, că ai vrea să o iei în brațe și să fugi cu ea în lume, departe de medici și spitale… ? Iar ea e candoarea însăși. Veselă și în putere. Cum faci?

betina-la-plante

„Anii vieții noastre se ridică la șaptezeci de ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci de ani; și lucrul cu care se mândrește omul în timpul lor nu este decât trudă și durere, căci trece iute, și noi zburăm” (Psalmul 90:10) Nici Geneza 6:3 (“totuși zilele lui vor fi de 120 de ani“), nici Psalmul 90:10 nu sunt o declarație a lui Dumnezeu cu privire la vârsta omului. Geneza 6:3 este o prezicere a vremii potopului, iar psalmul 90:10 este o simplă constatare a unui fapt dat, potrivit căruia oamenii trăiesc 70-80 de ani (lucru valabil și în zilele noastre). (sursa aici)

A trăit destul, după vârsta biblică pomenită de Moise. Dar spune-i asta unui copil, oricâți ani ar avea, că mama lui a trăit destul… Cum faci?

Te frămânți cum e mai bine: să-i spui sau nu? Să-și ia singură decizia – operație grea, extinsă, chimioterapie, redeschidere la șase luni de control, speranță de supraviețuire infimă raportată la vârstă și sigur însoțită cam jumătate de dureri și schimbări greu de suportat? Sau o iei tu, singurul copil, în numele… a ce? Al iubirii necondiționate întoarse la vreme de criză? Când tu nu mai contezi, ci doar ea, să nu sufere? E etic să iei decizia finală în locul ei? Nicio cale nu e mai ușoară pentru copil. Dar parcă, totuși, să duci singur povara adevărului e mai ușor. E vreo doză ascunsă de egoism aici? Asta ar vrea să afle fiecare și nu știe de unde. Că pe cine mai întrebi te sfătuiește să ascunzi vestea proastă și câte zile mai are să fie bune, fără durere și gânduri de sfârșit chinuitor. Sfârșitul ne așteaptă pe toți. Dar oare atât avem dreptul să hotărâm pentru ei – ca trecerea să fie fără durere? Și îndoiala sfâșie. Cum să faci?

Se deschide un drum nou pe care va trebui să mergi/mergeți. Între disperare, refuz, și optimism nerealist, va veni și acceptarea și decizia rațională. Mama trebuie condusă cu grație spre sfârșit, fără durere. Dă, Doamne, oricui puterea s-o poată duce!



Citiţi şi

Nu exista „noi”, eram doar eu și-un laptop…

Așadar, voi spune punct și de la capăt!

Altă viață!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,123 views

Your tuppence

  1. dana / 6 October 2016 18:14

    Cred ca moralul conteaza foarte mult si pofta de viata . Daca le spui e ca o condamnare la moarte , le iei speranta. Oricum vor spera pana in ultima clipa ca poate isi revin.

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
  2. Andreea / 6 October 2016 9:00

    La noi au ales sa nu ii spuna bunicului … Nu stiu daca a fost cea mai buna alegere, dar asa au ales parintii si unchii mei … 🙁

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply
  3. carmen / 5 October 2016 23:59

    Greu de decis

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  4. rpileana / 5 October 2016 23:48

    ?

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  5. lotusull / 5 October 2016 22:00

    Îmi pare nespus de rău că trebuie să treceți prin momentul ăsta. Sper din suflet ca acea candoare și veselie de care pomenești, să facă clipele să fie cu acceptare.
    Nu știu ce aș face. Cred că ar depinde mult de cum e celălalt, de cât de mult poate să îndure, de cât vrea să afle, de credințele lui.
    Dincolo e convingeri si adevărul unei situații, rămâne clipa. Ce-o putem umple cu prezență. Adică sunt aici și acum pentru tine.
    Simt nevoia să vă las îmbrățișare.

    Thumb up 6 Thumb down 0
    Reply
    • rpileana / 5 October 2016 23:32

      Într-adevăr este foarte greu…Am trecut prin asa ceva…si am luat decizia să nu stie. Si a fost mult mai bine pentru toti. Acum e dus dar au fost 11 luni in care am oferit iubire si nu s-a asezat in pat cu gândul ca mâine poate e ultima zi. Am încercat să facem toate zilele frumoase, sa se vada in acele luni cu cât mai mulți prieteni, unii demult uitati, ca asa e, câteodată nu ne mai facem timp unii de alții ? . Dar pentru o astfel de decizie trebuie sa ai ajutorul medicului, sa stii cum sa ajuti persoana draga la nevoie. Va urez celor aflati in astfel de situatii putere…si faceti acele zile sa merite…fiti lângă ei si să îi țineți de mână….Pe mine m-a asteptat….am zburat 2000 km …am ajuns si m-a strâns de mână…inca o jumătate de oră… Iubiti-i… O viata nu e deajuns….

      Thumb up 6 Thumb down 0
      Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro