Îl cheamă Petre

Camelia Cîmpean

11 July 2016

Cîmpean CameliaCuibărit la poalele Retezatului, ca un copil răsfățat după șorțul bunicii, apărat de Vâlcan și mângâiat regește de bătrânul Parâng, Uricaniul țese povești. Le toarce iarna, la gura sobei, alături de femeile momârlanilor și le trimite în lume prin gura năvalnicului Jiu – frumos, aspru și neiertător, așa cum este și viața pe aceste meleaguri.

Orașul propriu-zis are o buză de pământ mai sus decât restul, de parcă ar fi vrut să-și ridice un umăr peste munte, să se proptească bine și să arunce o ocheadă în ograda vecinilor de la Gorj și Severin. Acolo sunt durate câteva blocuri încă de la nemți, de pe la sfârșitul războiului, alături de fostul cămin muncitoresc al minei Uricani și de casele gospodarilor locului, cu acoperișuri colorate, cu alei mărginite de flori, cu garaje, internet și tot tacâmul vremurilor în care viețuim. Și de vestitul nuc la a cărui umbră dăinuie un bar minuscul, dar greu populat din primăvară până-n suflarea aspră a iernii. Sterminos. Traversezi drumul național, treci podul și ești în plină civilizație, în miezul Uricaniului.

Dumnezeu știe la ce oră pleacă Motoretă, dimineața, de-acasă. Cert este că pe la amiază, tot podul este al lui. Se întoarce acasă de La Nuc. Mic, slab, cu haine ciudate fâlfâind pe lângă el, de-abia se ține pe picioare. Se oprește din când în când, își recapătă greu echilibrul și pleacă mai departe. Își ține brațele țepene, departe de trup, cu degetele răsfirate, de parcă ar căuta sprijin în permanență, imprimându-le, în același timp,  mișcări în direcție opusă celei în care se deplasează. Pe cap poartă un sombrero negru, care se clatină și el a nerăbdare și a neputința de a ajunge mai repede acasă.

batran

Îl cheamă Petre. Nu-i știu numele de familie. Nu cred că sunt mulți locuitori care să-i cunoască povestea și familia, dar toată lumea îl știe de Motoretă. Se zice că suferă de avans. Adică, aflat într-o stare de emotivitate crescută, repetă în neștire orice îi spui sau orice gest pe care-l faci, incapabil să se controleze și să se oprească. Și, mai demult, oamenii puși pe șotii la un pahar sub nucul cu pricina, imitau mersul pe motocicletă și bârâitul aferent, amuzându-se copios pe seama celui care era în stare să traverseze tot orașul mânuind ghidonul unei motociclete imaginare și scoțând sunete care puteau fi confundate, e drept, cam greu, cu țeava de eșapament a respectivului vehicul.

Până acum câțiva ani, era mereu urmat de un alai de copii gălăgioși, care râdeau și-l provocau până la disperare. Se oprea, culegea două – trei pietre și le azvârlea stângaci după ei, înjurând de mama focului. Mai scăpa așa de câțiva. Acum, însă, nu se ma ține nimeni după el. Copiii aceia au crescut, el a îmbătrânit, iar noi, ceilalți, trecem pe lângă el absenți, preocupați de ale noastre, așa cum facem cu tot ceea ce ne înconjoară. Doar La nuc mai este vedetă, dar acolo este răsplătit cu câte o halbă rece de bere de la unul și de la altul, până consideră el că și-a făcut plinul și o ia încetișor spre casă.

Cu câteva ierni în urmă, a fost internat în spital. De-abia a scăpat cu viață după o bătaie crâncenă încasată de la un bărbat care, zdravăn și în puterea vârstei fiind, s-a dovedit mai mic la suflet decât bietul Petre. La stăruința altui iubitor de pahar și la sugestia sa, bietul Motoretă adresase cuvinte jignitoare bătăușului cu pricina. Și aproape că a plătit cu viața.

Iarna trecută s-a îmbolnăvit. O nenorocită de gripă și-a încercat colții pe trupul lui slab și neajutorat, rău, dar rău de tot. Și iar a fost bietul Petre față-n față cu doamna în negru. Numai că… ce-ar fi Uricaniul fără Motoretă? Așa și-au zis și cele două femei, I. și R., sufletiste și miloase, șușotind tainic la ușile de sticlă ale farmaciei din colț. Au cumpărat medicamente și l-au amenințat: să dea dracu’ să nu vii să le iei, auzi? Să nu te pună păcatu’, că mori!  Și venea Motoretă la farmacie, înghițea medicamentele și pleca înapoi, să zacă acasă la el, departe de frigul și urâțenia lumii.

E vară și e cald. Pe pod, Motoretă fluieră după mașini. Își bagă două degete în gură și, când fluieră, fluieră cu tot corpul aplecat înainte, rotindu-se după mașină și îndreptându-se de mijloc abia atunci când nu o mai vede.

S-a sfârșit anul școlar și vin acasă cu brațele pline de flori. Mă oprește un șuierat:

– Phiiiii, ce de flori! Îmi dai și mie?

I-am întins un buchet, i-am urat o zi bună și am plecat.

A rămas cu florile în brațe, nedumerit, neștiind ce să facă cu ele. Într-un târziu, a plecat spre casă, târșindu-și picioarele și cu buchetul strâns la piept.

Chiar… cum ar fi Uricaniul fără Motoretă?

Pe Camelia o găsiţi şi aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.

Citiţi şi

Din nou pe piața relațiilor

Calea pe care doar nebunii merg

Eu sunt doar… cealaltă

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
730 views

Your tuppence

  1. Petre a murit – Life Bites | Catchy / 2 November 2016 10:57

    […] mai fluieră Motoretă. Nu mai merge La […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro