Îmi imaginez sufletul ca fiind…

Catchy

14 November 2016

Ştiţi cum îmi imaginez eu sufletul? Sub forma unui băieţel în vârstă de cinci-șase anişori, îmbrăcat în blugi, cu un tricou albastru, cu o freză ştrengărească, gropiţe în obraji, zâmbet impecabil şi neatins de impurităţile lumii. Desculţ…  Îi e mai tot timpul frig, indiferent dacă e caniculă sau viscol, şi caută în permanenţă o temperatură optimă şi starea de confort.

Şi e vesel, e trist, e melancolic, e senin, e înnorat, e luminat, e întunecat, e calm, e neastâmpărat. Şi cântă, dansează, se hrăneşte cu imagini şi sunete, plânge, râde şi simte oameni, locuri, culori, melodii, distanţe, anotimpuri, cuvinte şi tăceri.

Şi vorbeşte… aproape neîncetat, dar nu îl ascultă nimeni, iar şi atunci când este auzit i se spune că ar trebui să tacă. Şi tace, săracul, pentru că revolta lui nu îşi găseşte rezolvarea în exterior.

suflet

Şi doarme, dar o face rar… Când e copleşit. Dar niciodată nu o face când se lasă întunericul. Iubeşte noaptea. Atunci zgomotul lumii se transformă în particule de aur, aducându-i aproape singurul confident, luna. Abia atunci poate fi el. Se uită în oglindă şi se iubeşte, ştie că este pur, că nimic nu îl poate atinge, că e imbatabil şi nemuritor. Că poate fi orice şi oricine îşi doreşte. Că poate să călătorească până la capătul lumii, că poate vizita întregul univers, că poate întâlni toate celelalte suflete pe care le iubeşte, le poate îmbrăţişa, săruta şi oferi o bucată din el.

Dar se întoarce întotdeauna de unde pleacă. Între gratiile care îl înconjoară, între barierele lui mentale şi începe să se plictisească. Se plimbă ca un leu în cuşcă care simte că ar fi trebuit să existe sub forma unei păsări libere, încercând să scape, conştientizând că în el se găseşte puterea. Epuizat, se aşează într-un colţ, îşi cuprinde genunchii în mâini şi oftează.

Însă ştie că dimensiunea fizică îşi pierde importanţa în faţa spiritului şi începe să îşi lipească înapoi piesele de puzzle pierdute de-a lungul anilor, lăsate în locuri considerate importante la un moment dat din viaţă, unor oameni în care a crezut până la autodistrugere. Începe să dărâme zidurile între care s-a izolat, bucuros ca le poate modela sub forma unei ferestre prin care se vede cerul plin de stele. O deschide larg şi din nou începe să respire şi trage aer în piept până îşi inundă toţi porii, simţind cum îl cuprinde, în braţele ei protectoare, liniştea mult dorită.

Şi își dă seama instantaneu că face parte dintr-un trup care îl ocroteşte în fiecare secundă, ca atunci când eşti îmbrăţişat de mamă şi nimic din întreaga lume nu te poate atinge. Şi într-un final adoarme… zâmbind!

Guest post by GYA 27

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

Citiţi şi

Cel mai puternic om de pe Pământ…

Limpede nu vezi decât cu inima…

Caut fantome, pentru că realitatea mi-a spus că sunt singură

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
550 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro