Îmi plăceau iubiții mamei

Cătălina Hetel

13 January 2017

hetel 2Îmi plăceau iubiții mamei. Cred. Sau am învăţat să-i accept. Cred că atunci, în copilărie, am învăţat şi dezvoltat abilităţile sociale care mai târziu m-au făcut omul care sunt azi. Le zâmbeam, îi acceptam în preajma mea cu politeţe, chiar dacă undeva, în interior, aş putea miza că sentimentului i se putea spune indiferenţă. Unii se bucurau că le dădeam o oarecare atenţie, aşa că am învăţat abilitatea extrem de necesară să îl faci pe om să creadă că îl placi când, în realitate, pe tine te doare în cot. Dar omul e fericit şi pe tine te lasă în pace, ceea ce, per total, e bine.

Şi am învăţat tot atunci că lucrurile trec şi că nimic nu e serios. Pe bune, asta chiar m-a ajutat în viaţă. Marea problemă a oamenilor este că iau lucrurile prea în serios şi cred că mereu ele vor sta aşa, ca în momentul fatidic. Greşit. Lucrurile se schimbă şi tot ce azi crezi că e definitiv, mâine va fi pe dos. Probat.

Am dezvoltat o toleranţă mare, o altă lecţie minunată. Voiam să fie mama fericită şi ştiam că eu singură nu pot să îi ofer asta. Copiii au o forţă superioară. Se adaptează minunat, învaţă din mers să se plieze pe diferite situaţii.

De exemplu, nenea Grig. Îmi plăcea că se juca cu mine, un pic agresiv, dar îmi plăcea. Mă alerga prin casă, ţipam şi când mă prindea mă ţinea cu picioarele în sus. Apoi o pupa pe mama şi ea râdea. Părea fericită. Apoi n-am mai mers pe la el. Am ieşit la un suc cu nenea Ion. Despre el nu aveam nicio părere. Ştiu că făcea pe durul şi că m-a întrebat răstit ce vreau să-mi aducă chelneriţa. Mi-era foame şi aş fi vrut cartofi prăjiţi, dar am spus că e prea mult şi or să se supere pe mine. Am cerut o cola.

– Cola? Nu. Gius de portocale.

Ce dracu o fi ăla gius? Chelneriţa a spus că are doar de morovi.

– Bine, gius de morcovi la domnişoara.

Avea un gust naşpa rău, dar n-aş fi îndrăznit să spun că nu-mi place. Nu voiam să îi supăr. Simţeam nevoia să fac conversaţie şi m-am trezit întrebând:

– Unde e nenea Grig?

Mama a zâmbit şi a schimbat subiectul. Nu mi-a răspuns. Apoi, acasă, m-a întrebat supărată:

– Ce dracu ţi-a venit să întrebi de Grig de faţă cu Ion?

– Aaaaa, nu ştiu.

fata cu baloane negre

Dar ştiu că atunci am învăţat şi lecţia numită discreţie. Nu întreba nimic din ce nu ţi se spune. Am învăţat să citesc printre rânduri şi să aud ce nu e spus în cuvinte. Dar să fiu mereu discretă. Să nu pun întrebări, că nu toate întrebările au un răspuns.

Când mama îşi făcea un plan sau promitea ceva, nu puteai şti niciodată dacă acel ceva chiar se va întâmpla. Aleatoriul şi întâmplarea au făcut parte din viaţa mea de zi cu zi. Viaţa mamei nu parea să îi aparţină şi atunci când credeai că, în sfârşit, ceva se va întâmpla, mereu apărea altceva, sau se ivea ceva, sau se întâmpla ceva, sau cineva schimba brusc traiectoria, astfel încât realitatea era doar un şir nesfârşit de întâmplări bune sau rele, printre care făceai slalom, adaptându-te din mers. Aşa am învăţat lecţia adaptării şi a căzutului în picioare. Oricum, e bine aşa cum e şi daca nu e cum te aşteptai tu să fie, e bine că nu e mai rău. Neprevăzutul apărea la noi din senin şi tot ceea ce sperai să stăpâneşti şi să fie sigur, se ducea brusc de râpă. Important era să nu te superi prea tare. Oricum, nu folosea la nimic pentru că, aţi ghicit, nu era nimeni care să te ia în serios, pentru că apărea altceva mai urgent de făcut sau o durere mai mare a cuiva.

Eu, una, nu sunt în stare să planific nimic şi dacă vrei să mă superi, întreabă-mă în decembrie unde plec la vară sau în iunie unde fac revelionul.

Dar am învăţat să nu mă supere lucrurile care nu ies. Se numeşte toleranţă. Cred. Sunt unul dintre copiii supravieţuitori care au învăţat să trăiască în lumea adulţilor. Azi încă îi identific uşor pe cei care se cred „oameni mari”, cei care ştiu, care au răspunsuri, cei care aparent vor să-ţi spună cum se fac lucrurile şi ce e bine, şi ce e rău. Zâmbesc şi redevin copilul șmecher. Mă uit la ei, le spun ahmm, îmi văd de drumul meu şi aştept momentul în care realitatea lor se dă peste cap. Doar vă spuneam să nu vă luaţi prea în serios, că lucrurile se schimbă. Zâmbesc sadic. Nu?

Pe Cătălina o găsiți toată aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Exerciţiile răbdării

Cami

“Ești?…” Și a fost!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,266 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro