Îmi venea să-i f*t o palmă peste ochi

Catchy

25 March 2015

Aveam sufletul sfâşiat de durere, dar dintr-o dată am simţit o pace lăuntrică, un calm minunat şi o limpezime a gândurilor care mă transformaseră rapid într-o femeie puternică. Cred că dacă i s-ar fi năzărit cuiva “să se pună cu mine” l-aş fi spulberat printr-o clipire a genelor. Sunt momente în viaţă când Dumnezeu ne dă puterea de a pune la colţ toate relele, de a triumfa acolo unde nu mai este lumină, de a înfrunta cu demnitate toate obstacolele care ne taie calea şi de a dărui vieţii ceea ce i se cuvine – VIAŢĂ!

Noaptea albă trecuse cu greu… Mă ghemuisem “covrig” pe canapeaua din living şi cu ochii împăienjeniţi de “steluţe în genele ei” reflectasem la mesajele şi conversaţiile telefonice ce căzuseră ca o lopată grea înfiptă abrupt în sufletul meu. Se traduceau în mare parte aşa… are nevoie de timp să se gândească la ce se întâmplă cu el… să nu-l mai stresez… să nu-l mai controlez. Plecase într-o expediţie fulger din oraş, să clarifice nişte chestiuni ce ţineau de proiectul profesional în care era implicat. Şi nu s-a mai întors! Taman acum când viaţa noastră se deşira fără oprelişti, el alesese să doarmă la o pensiune! Sufletul meu ştia că totul era de fapt şi un pretext pentru a evada din această realitate apăsătoare care ne dirija de câtva timp, puţin, ce-i drept, dacă o iei calendaristic, vieţile. Eram atât de neliniştită şi scârbită de tot, încât toate gândurile parcă-mi pluteau răzleţ direct prin corp, doar pentru a-mi mai pulsa viaţă în vene.

Bărbatul care-mi bătuse dis de dimineaţă la uşă nu era al meu. Era un străin înfrigurat pe care nu-l mai puteam cuprinde într-o înlănţuire a braţelor, plină de dor.

amantă

Gerul năprasnic de afară era duşul rece de care aveam nevoie pentru a mă trezi rapid la realitate. Păşeam apăsat şi sfidător ca o femeie puternică cum mă simţeam în acele momente. Retrospectiva fugitivă a serii îmi provoca repulsie şi paradoxal, un soi de linişte sufletească. Eram resemnată. Nu mai simţeam nevoia să protestez, să lupt, sau să păstrez! Întâi m-am dus la biserică. Am privit în gol prin încăperea imensă, am revăzut frânturi cu mine în alb la braţul de “conte” al iubitului meu şi mi-a răsunat şoptit în timpane “ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă!” Cam aşa sună parcă… Sigur am avut un zâmbet maliţios în colţul gurii :)!

Acela a fost unul din momentele în care mi-am întărit convingerea că NU EXISTĂ COINCIDENŢE! Preotul care rostise pentru noi acele cuvinte era chiar în faţa mea! Îl nimerisem destul de rar in catedrală, în clipele din timpul săptămânii, atunci când îmi făceam timp să mă reculeg în casa Domnului. Aveam nevoie de îndrumare, de o povaţă salvatoare, de certitudinea aia perimată, pentru unii, că binele învinge răul. S-o aud ca pe un mesaj salvator din gura unui garant al Domnului.

Nu m-am dus la el. Am rămas ţintuită în strana bisericească, preferând să-i observ în tăcere pe cei care-i cereau binecuvântarea. Adeseori m-am gândit la acel moment… Poate trebuia să fie momentul meu de graţie cu Dumnezeu, chiar dacă printr-un interpus!

Poate însă aveam nevoie să fiu doar eu cu mine, într-un spaţiu curat, nepervertit (nu mă contraziceţi) în care oamenii vin animaţi de speranţa către mai bine! Am spus o rugăciune şi apoi am plecat împăcată cu mine însămi, conştientă de ceea ce mi se întâmplă, perfect lucidă!

Bineînţeles că l-am sunat şi pe el să vină! Era prea obosit. Deşi condusese trei ore pentru a ajunge în cele din urmă, special pentru asta, acasă. M-a rugat să-l înţeleg. Bineînţeles că am considerat că e de datoria mea să insist, să încerc să-l mobilizez, să nu-l las să rateze imaginea 3D a fetiţei noastre. La toate celelalte ecografii fusese prezent, m-a ţinut de mână, m-a încurajat… Nu-mi venea să cred ce face.

M-am dus să-i întâlnesc chipul iubitei noastre: fericită, temătoare, cu sufletul frânt. Fetiţa noastră din burtică era o zână, frumoasă, cu trăsături pe care i le ghicesc şi astăzi pe feţişoară. Tăietura mea din bărbiţă, năsucul mic…restul?… EL!

Minunea mea, minunea lui, îşi ascundea chipul între pălmuţele mici, ne trata cu spatele. Îl ignora pe medicul care a fost nevoit să zăbovească mai bine de-o oră, pentru a “o prinde” în poziţia optimă şi a reuşi să efectueze toate măsurătorile necesare. “N-am întâlnit un bebe aşa defensiv până acum!”

Mi-am înecat tristeţea ce se zbătea să iasă la suprafaţă prin laringe cum am putut mai bine şi mi-am păstrat nodul în gât şi astăzi, atunci când privesc imaginile cu fetiţa mea din acea zi tristă! Nu pentru că eu eram aşa, ci pentru că mi-am văzut minunea mea minunată în aceeaşi postură pe care mama ei o avusese cu o seară înainte şi în toate serile din săptămânile anterioare acesteia. Cu faţa între cele două palme şi strânsă covrig. Era ca şi când mă priveam pe mine însămi. Nu acestea erau stările şi senzaţiile pe care îmi doream să i le transmit fetiţei mele. Nu acesta era ALTER EGO-UL pe care plănuiam să-l regăsesc în fiinţa iubitei mele. Eram atât de fericită că o port în pântece şi ştiam instinctiv şi din nenumăratele cărţi citite că eu trebuia să desenez norişori albi şi pufoşi pentru ea. Mă simţeam o incapabilă vinovată. Eram matrioşka din mijloc care nu reuşea să-i transmită micuţei endorfinele şi starea de echilibru de care avea atâta nevoie. Cum poţi minţi un copil pe care-l porţi în pântec că totul e frumos? Daţi-mi reţeta pentru că eu n-am aflat-o.

Acasă el mă aştepta treaz, lungit în pat, cu ochii în lacrimi. “M-am rugat ca totul să fie bine.”

Îmi venea să-i f*t o palmă peste ochi. I-am zâmbit cu blândeţe şi aproape tandru, am pus mâna pe laptop şi i-am prezentat-o pe bucăţica DE VIAŢĂ, zămislită din noi!

Iris



Citiţi şi

Ema

Te urăsc

Deștept, frumos și devreme acasă

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
16,083 views

Your tuppence

  1. Yarina / 1 September 2015 15:33

    Doar o femeie poate trece printr-o situatie ca asta si numai o femeie poate razbi. E adevarat ca un copil mai bine creste intr-o familie monoparentala decat inconjurat de doi parinti nefericiti dar eu am crescut cu ambii parinti langa mine si tare bine a fost. Atata timp cat ceva mai poate fi reparat, nu inteleg graba la gunoi. Impresionant! As vrea sa fiu la fel de puternica.

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
  2. Iulia / 9 April 2015 15:45

    Ma scuzați, dar cred ca ea merita una peste ochi. De ce atâtea compromisuri? Un copil poate creste într-o familie monoparentala mai bine decât într-una dezbinata si trista. Părerea mea…

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 10 Thumb down 0
    Reply
  3. mihaela / 26 March 2015 20:51

    viata ne serveste variatiuni pe aceeasi tema 🙁
    diferentele sunt insignifiante…. problema cea mai dureroasa?-copiii

    Thumb up 0 Thumb down 1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro