În apărarea Mihaelei Rădulescu

Mihnea Rudoiu

9 December 2014

Mihnea RudoiuAcum câteva săptămâni, un prieten, invitat la o sindrofie desfăşurată la “Clubul Diplomaţilor”, mi-a spus că a nimerit în mijlocul unei discuţii aprinse între două doamne prezentabile, sărite de 50 de ani. Una din ele îi spunea celeilalte că, la alegerile ce vor urma, ea nu va vota în veci cu Johannis, deoarece acesta o va obliga să înveţe germana. Când amicul meu a încercat să-i explice că n-are a face sula cu prefectura, cucoanei i-a sărit şi mai mult ţandăra şi i-a repetat pedagogic, ca unui copil mic, că ea e româncă sadea şi, la etatea sa, n-avea deloc în gând să înveţe limba unui venetic. Iar dacă Johannis se credea aşa deştept, atunci să se ducă la nemţii lui în Germania şi să-i înveţe p-ăia. Aici, însă, pe pământ românesc, să ţină minte, ea şi neamurile ei vorbesc de generaţii limba română şi niciun român adevărat nu va renunţa vreodată la limba strămoşească ca să-i facă hatârul unui străin.

Amicul meu a zis “Okeeeeeeeey” şi-a plecat.

(Şi când te gândeşti că acum sărmana femeie va trebui, volens-noelns, să înveţe germana! Offfff !)

Anyway, care-i faza, vă veţi întreba?

Păi, acest episod este relevant, prin opinia cucoanei, pentru isteria acumulată în jurul articolului de acum câteva zile, când “corul bocitoarelor”, recte doamnele portdrapel ale bunului gust şi decenţei, au simţit nevoia să se mobilizeze şi să condamne, în mod paşnic şi democratic, “zoaiele” pe care Je le-a trântit insolent în capul distinsei doamne Rădulescu.

Ba au scos de la naftalină eternul obositor clişeu utilizat pentru a desemna asemenea ocazii festive: “Cum îmi permit să intru cu bocancii plini de noroi în viaţa ei particulară?”

“O, sancta simplicitas!”, vorba lui Jan Hus.

Aceste domniţe par a nu fi priceput nimic din ideea de bază a acelui articol.

Ca să fiu explicit: a) nu, nu e nimic rău în a dona bani; b) nu, n-am nimic împotriva actelor de caritate; c) nu, nu m-a deranjat cu nimic MR; d) nu, n-am nimic împotriva femeilor cu o carieră de succes; e) nu, nu simt nevoia să comentez pe seama vieţii particulare a cuiva.

Dar NU despre asta era vorba în articol, ok? 😉

Ci despre expunerea în exces a unor detalii din viaţa particulară cărora le-ar şade mult mai bine dacă ar fi înfăptuite cu discreţie, departe de reflectoarele mass-mediei; şi despre exagerarea unor responsabilităţi obişnuite pentru a le transforma în atributul unei femei extraordinare.

ალენ დელონი

Şi acum să mai trecem o dată prin ele.

1) Caritatea

Aş începe cu articolele din reviste, prin care MR anunţa că banii câştigaţi vor fi donaţi unei fundaţii etc.

Mi-a explicat cineva că la mijloc s-ar afla, de fapt, o strategie de marketing prin care se urmărea obţinerea de fonduri pentru respectiva fundaţie. Foarte bine, nedumerirea mea era însă următoarea: de ce trebuia să ştie toată lumea că donează banii respectivi? Cumva fanii doamnei ar fi donat la rândul lor bani numai dacă ar fi avut certitudinea că şi ea a donat? Altfel s-ar fi simţit fraieriţi?

-Păi, ce faci, Mihaelo, tu ne sugerezi să cotizăm cu bani pentru fundaţie, dar tu nu contribui cu nimic? Nu ne-arăţi şi nouă o chitanţă, ceva?

X şi Y, fani certificaţi ai lui MR, donează bani unei cauze nobile din convingere sau fiindcă şi MR a donat bani? Că nu pricep logica. Dacă doamna Mihaela se mulţumea să îndemne lumea să ajute respectiva fundaţie, fără a specifica în mod clar că a donat nişte bani, aceştia refuzau?

Puterea propriului exemplu e urmată de admiratori până la ultimul act al celui pe care-l admiră? Nu îndrăznesc să păşească măcar un pas mai departe? Dacă MR se limita să dea like paginii de facebook a respectivei fundaţii, ei, la rândul lor, se mărgineau tot la un simplu like? Iar dacă oferea bani, abia atunci o făceau şi ei?

Asta era ideea expusă în articol: de ce era necesar să pozeze în filantroapă?

Repet, cunosc persoane care scriu pentru asemenea reviste şi care trăiesc din aşa ceva. De multe ori, fac “voluntariat”. Gestul lui MR e pe cât de ostentativ, pe atât de stupid.

Ca şi cum te-ai duce într-un restaurant de lux şi, langă un tip care şi-a invitat acolo prietena ca s-o impresioneze, tu comanzi nu ştiu ce delicatese şi, când vine chelnerul, te ridici în picioare şi urli din toţi rărunchii:

-Mie să îmi puneţi la pachet această porţie, deoarece eu voi renunţa la ea şi o voi dona unui om al străzii! El are mai multă nevoie decât mine de această mâncare!

WTF???

Altfel, normal că e frumos ca fiecare să doneze ce-i prisoseşte, după cum crede de cuviinţă. Şi e firesc ca cei care beneficiază de o expunere mediatică largă să fie promotorii unor asemenea iniţiative.

Au de câştigat atât ei în planul imaginii, cât şi respectivele fundaţii, prin atragerea de fonduri.

2) Excepţionalitatea

Înainte de a mai explica o dată acest aspect…

Subiectul MR, la fel ca o duzină de alte subiecte ce apar în presă, e complet inutil. Nu aduce plusvaloare nicăieri. La fel ca şi articolul meu despre MR. Este inutil şi fără miză. Cu sau fără el, tot aia ar fi.

Nu contează deloc ce cred eu, ce crede MR sau ce credeţi dumneavoastră. Fiecare are dreptul să-şi trăiască viaţa cum doreşte, fără a da explicaţii. Cu o condiţie. Să nu abuzeze.

Ce exasperează de fiecare dată este când persoane care n-au nimic de spus şi arătat, în afara unei imagini bătute într-un format semipreţios, peste care suprapun un stil de viaţă din care răzbate un elitism de mucava, provincial, acaparează în mod agresiv atenţia mass-media, impunând, direct sau indirect, unei mase mari de oameni să ia parte la ceea ce li se întâmplă în viaţă şi să asculte ceea ce au de spus. Că, între multele lucruri neinteresante şi plictisitoare pe care simt nevoia să le împărtăşească, se regăsesc şi unele iniţiative menite a trezi interesul altora pentru o cauză frumoasă, e irelevant.

Aici, reproşul cretin că, dacă n-ai chef să vezi/asculţi o asemenea persoană, eşti liber să îţi muţi atenţia în altă parte, e fără conţinut. Aceste persoane, metaforic vorbind, au o existenţă ubicuă, te împiedici de imaginea pe care o reprezintă la tot pasul. Te loveşti de ele la fel cum te intersectezi cu manelele (comparaţia e strict ilustrativă): nu are legătură cu preferinţa ta pentru un gen de muzică sau altul. Manelele există şi, prin interpuşi şi apropiaţi, te urmăresc la tot pasul, îţi apar de nicăieri şi, năpustindu-se asupra timpanelor ca o invazie de termite, te obligă să le asculţi indiferent dacă ai sau nu chef să o faci.

Dar, în ultimă instanţă, nici măcar nu e vorba de faptul că discursul calp al acestor personaje sfârşeşte prin a contamina pe mulţi dintre cei care se nimeresc sub raza lui de bătaie.

Ceea ce e exasperant e că aceste banalităţi şi truisme pe care le debitează învelite în fraze pompoase şi goale ajung să transforme aceste persoane în modele de urmat.

Nici nu ştiu ce mi-a venit de am ales-o pe MR. Putea fi oricine altcineva. În capul meu, MR e un fel de arhetip reprezentativ pentru un anumit tip de succes, ce poate fi extins atât în politică, cât şi în alte domenii.

O tanti uşor nevrotică îmi scria: “Când te plictiseşte una ca ea (ca MR, adică), eu zic … să vă treziţi dimineaţa şi să vedeţi dacă sunteţi în stare să faceţi abdomene si să vă daţi sufletul alergând, să incercaţi să nu vă bâlbâiţi când trebuie să vorbiţi în faţa câtorva sute de persoane, să vă creaţi o firmă si să vedeţi dacă sunteţi în stare să o conduceţi, să adunaţi oameni de valoare pe lângă voi şi să formaţi o echipă, să învăţaţi să iubiţi, să renunţaţi, să vorbiţi fluent franceza, engleza şi lista continuă….”

Aţi adormit?

Cucoană, tu nu pricepi că nu e vorba despre faptul că tanti face abdomene, că scrie, iubeşte, suferă, că se trezeşte dimineaţa-n zori şi se culcă noaptea târziu, că face şi drege şamd?

Ce am pus eu sub semnul întrebării acolo sunt acele indicii de excepţionalitate pe care le implică apartenenţa la statutul de model de urmat. Sau, cel puţin, la un model care se subsumează tiparului meritocraţiei autentice.

Calităţile pe care le are MR sunt întâlnite la multe femei. Ceea ce o diferenţiază de restul e că are mai mulţi bani şi mai mult timp liber. Ceea ce, să ne înţelegem, e ok. Nu e deloc condamnabil.

Condamnabilă e doar impostura pe care o afişează. Faptul că nu pricepe că, prin ceea ce face câteodată, jigneşte o mulţime de femei care nu-s nici frustrate, nici invidioase, nici penibile.

Ci sunt femei singure care ar aprecia-o cu adevărat dacă, având salariul şi jobul unei angajate dintr-o bancă, MR tot s-ar trezi la 5 dimineaţa, ar alerga 10 km în jurul blocului, ar face enşpe abdomene, s-ar duce apoi la serviciu fresh şi opt ore ar înfrunta zâmbind situaţiile absurde inerente unui asemenea job, apoi ar veni acasă, s-ar juca cu ăla micul două ore, s-ar apuca să-şi tragă trei selfie-uri cu abodmenul bine lucrat, după care ar trece să dezbată pe blog problemele de larg interes pentru sexul frumos, ar păpa la cină iaurţelul cu 0% grăsimi pe care îl impune dieta strictă, ar ieşi în oraş cu prietenele să se distreze vreo două ore şi, la întoarcere, ar mai scrie şi un articol pentru revista “Mama”, dar asta numai pentru a putea dona banii strânşi unei fundaţii…

Tot aşa, femei la fel de pasionate de scris ca ea ar aprecia-o cu toată inima dacă, spre exemplu, ar trimite manuscrisul cărţilor sub un alt nume – Virginia Uf sau Silvia Plată –, iar editura care i-a publicat cărţile până acum ar face asta în continuare, iar vânzările ar fi aceleaşi…

Acum, parcă disting în depărtare nişte voci isterice ţipând că sunt invidios că tanti îşi vinde cărţile…şi d-aia mă iau de ea…

Nu, stimaţi imbecili, poate să vândă şi un milion de exemplare la fiecare ediţie, n-am nicio problemă, însă nu îmi mai bat capul să vă explic ce am vrut să zic dacă nu aţi priceput deja…

Ca să rezumăm…

Foarte bine că MR face tot ceea ce face. Şi, când mă refer la ea, am în vedere toată paleta de personaje celebre care întrupează acest model. Nu dau în cap nimănui, se ocupă de proiecte interesante, au publicul lor, admiratorii lor constanţi.

Aşa să fie şi de acum înainte!

Însă există femei mult mai puţin cunoscute care ar merita să fie promovate măcar atât cât sunt MR & restul duduilor de identic succes naţional.

P.S. Aş încheia cu o observaţie.

Îmi place Alain Delon. Şi, să vezi chestie, el n-are cont de facebook. Există doar câteva pagini ale fanilor. Când pe una din ele e uploadată o fotografie cu monsieur Delon, se strâng în jur de 200-300 de like-uri.

Când MR, Tony Poptamaş, Andreea Marin, Teo Trandafir şi, vorba lu’ tanti care mi-a bătut obrazul, “lista continuă”… publică o fotografie, sosesc câteva mii de like-uri ca popa. Nu că Alain Delon s-ar sinchisi de like-uri. Nici nu cred că ştie cum se utilizează programul. Aşa, ca chestie…

Citiţi şi

Bufnița

Proteste, dar nu așa cum ne-am obișnuit

Ia ia să fi lucrat Mel Gibson la poliţia din Videle!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
9,572 views

Your tuppence

  1. maya / 1 April 2015 16:45

    cel mai frustrat asa zis scriitor, daca ce face el este literatura inseamna ca ne-am dus naibii la capitolul educatie si cultura

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. cezar parlog / 10 December 2014 10:54

    scrisoare (deschisa)…

    Mihaela Rădulescu Mon Amur

    …Şi aflîndu-mă eu de ceva vreme singur, în vasta garsonieră de fix 27 de metri luată în chirie, undeva prin spatele pieţii noi din Sălăjan, la început de decembrie, cu o iarnă grea şi omăt mare bătîndu-mi la uşă, cu zile prea scurte şi depresiile iminente în aşteptare, şi cu înc-un motiv pe care am să-l zic spre final, m-am gîndit şi hotărît apoi imediat, să-mi iau o prietenă.
    Adevăru-i că am vroit demult şi neapărat să o cunosc pe Mihaela, chiar în configuraţiile ei mai vechi şi neremodelate, cu sîni mici. Adică eu îs om simplu şi îmi place naturalul. Dar acum, de cînd e singură şi tristă acolo, la Monaco, cu atît mai mult. Fată faină, jos cu pălăria şi onoarea de familist; de fapt de asta m-am şi despărţit de Macrina. Era limitată, săraca, iar eu tind spre mai mult. „Ai perspective, domnule!”, îmi spunea prin a cincea şi proful de botanică. O iubesc de mult pe Mihaela şi acum nu trebuie să mă mai ascund; recunosc, cu mîna pe suflet şi că doar pentru asta m-am şi apucat anul trecut de bungee-jumping, unde, da, nu am rezistat decît să mă urc pînă la jumătatea scării, dar o să mai încerc, acum am motivaţie beton, după aia, vreo două luni, ce mai, chiar toată vara trecută, de culturism, recunosc şi că am devenit drept, credincios şi caritabil, că am început să citesc cărţi şi să alerg zi de zi kilometri după kilometri prin parcurile ţării; asta, fireşte, acum, că în curînd o să găsesc şi la Monaco un parc prin apropierea vilei, trebuie să aibă şi ei. Oare să mai zic că între două şedinţe de sală şi una de pilates, abdomenul meu a devenit mai plat decît ultimul Nokia de dinainte de faliment, preluare, dispariţie sau ce-o mai fi fost; dar aici chiar că mai am de lucru, pînă şi naţionalul Allview, arată azi mai bine.
    E drept şi că la Monaco încă nu am ajuns, dar am făcut rezervare la low cost, pentru în februarie. E mai ieftin şi mă iertaţi pentru sinceritate. Da’, asta e, de cînd am donat, în acelaşi spirit cu Miha (mă iertaţi pentru familiarisme, dar ele chiar că vor urma, în cîteva luni, garantez eu!), drepturile mele de autor de la cîteva ortodoxe de istorie, adică fix 230 de lei, mă scuzaţi, cu disponibilităţile e mai greu….
    Bine că am apucat să fac şedinţele de scuba diving, prin octombrie, la Agigea, am scăpat uşor, un bun prieten, marinar; cu reducere.
    M-am pregătit şi teoretic: ştiu pe dinafară străzile din Monaco, Rue Grimaldi, dă în piaţa Monte Carlo ca şi Boulevard Rainier 3, în port cobor pe Route de la Piscine şi Muzeul Oceanografic este lîngă Liceul Albert de Monaco. Ştiu pe unde-şi plimbă vecinul lui Miha, Lewis Hamilton, cîinele. Cum unde, pe Avenue des Castelans, în jurul Universităţii. Am învăţat şi să mănînc civilizat cu toate cele zece furculiţe din stînga farfuriei.
    Mai trebuie doar ca să mă întîlnesc cu Dani, ştiu că e băiat bun şi răzbunător şi că îi doreşte lui Miha, tot binele din lume, că doar i-a fost cea mai mare şi frumoasă iubire. L-am găsit pe Fb, i-am spus să ne întîlnim, a zis că da, o să mă sune el, o să bem ceva la Trattoria Verdi, am un card de reducere cu 3% de la un coleg de serviciu şi o să-mi notez adresa ei de mail şi numărul de telefon pe un şerveţel roz. Îl am pregătit. O să îl păstrez după aia în cutiuţa mea secretă cu cele mai frumoase amintiri. În două săptămîni o conving, deja din a treia o să mă apuc să strîng de pe aici ca să pot elibera garsoniera, să o poată da doamna Niculescu la închiriat.
    Şi chiar dacă n-o să fie aşa, măcar adun şi eu cinşpe mii de citiri şi şapte mii de like-uri, ca băiatul ăla, Rudoiu, care a scris şi el de Miha, să mă vadă Macrina şi să moară de ciudă şi o să-mi caut eu pe una Mihaela Rădulescu pe Fb, doar nu mi-am făcut degeaba tatuajul ăla roşu cu numele ei, sigur găsesc!…
    Gata, am fugit la ora de franceză.
    Să mă scuzaţi de greşeli, dar sînt pe fugă.

    Gelu I. (pentru conformitate, Cezar PÂRLOG)

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 58 Thumb down 2
    Reply
    • M / 10 December 2014 14:18

      Foarte tare, domnu’ Parlog! Un comentariu cat un articol de sine statator, ca sa nu zicem ca nu ne-am distrat si pe ziua de azi. Aveti si de la mine un like

      Hot debate. What do you think? Thumb up 9 Thumb down 1
      Reply
    • cezar parlog / 10 December 2014 14:33

      multumiri, multumiri, dna/dle M.
      onorat de aprecieri.
      …nu se cadea ca ziua de azi sa ramina doar gri… 😉

      Thumb up 7 Thumb down 0
      Reply
  3. Anca Constantin / 10 December 2014 7:40

    Omule… dacă voiai să cetim, trebuia să alegi şi tu altă poz(n)ă. Aşa, io muiere zlabă, poale lungi, minte ioc, rămăsei priponită cu ochii în ea. Altfel, cinstit din partea ta că resuceşti moneda pe toate feţele şi nasol din partea celor care lătrau pe Facebook cum că ia uite ce răi suntem şi că vor texte însufleţitoare, nu bârfe cu iz. Şi acu’ că-l au? Tot ăla “rău” duduie de like-uri, ăsta abia pâlpâie. I rest my case.
    p.s. – Mihaela Rădulescu mă plictiseşte în continuare. Probabil pentru că nu-i înţeleg ardoarea cu push-up-urile. Că la Alain Delon ne potrivim. 😀

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 12 Thumb down 1
    Reply
  4. M / 9 December 2014 15:09

    Societatea secreta a femeilor mult mai putin cunoscute (si care ar merita sa fie promovate) ii multumeste autorului pentru aceste ganduri si ii ureaza succes (pentru ca este talentat si scrie bine!) 😉

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 49 Thumb down 3
    Reply
  5. cat / 9 December 2014 15:01

    Monumental si acesta.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 14 Thumb down 2
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro