Dacă iubeşti un bărbat, înseamnă că iubeşti vântul (adesea capricios) care îţi răsuceşte trupul după forma şi asemănarea lui, cu pale fierbinţi de august; care-ţi mătură viaţa cu puterea tornadei până la deşertificare; care te transformă-n ploaie doar cu adierea privirii lui, ce ţi-o plimbă duios printre firele de păr ale cefei…
Bărbatul poate fi ca vântul – se duce şi vine. Îl aştepţi sau nu, el te tot bântuie, iar tu întotdeauna vei şti că se întoarce după ce tocmai a răsfirat cu şoapta lui caldă zulufii din ceafa altei femei.
Cum să opreşti vântul doar pentru tine?! Cum să-l constrângi să fie numai al tău, strop de răcoare în arşiţa pe care tot el ţi-o aduce? Cum?!
Unele au încercat să îl oprească doar pentru sine într-o oală de supă, aruncând peste el capacul. Dar vântul, e vânt! Vine şi pleacă. Îţi trânteşte uşile grăbit, îţi fură poala rochiei şi florile din păr. Aduce peste viaţa ta grindina sau arşiţa, sau briza, sau mireasmă de fân şi dor… Şi şoapte de dragoste. Te uită apoi, în urma lui cu casa sufletului răvăşită şi privirea goală – fereastră pustie privind în lungul drumului. Doar fluierul îţi rămâne o vreme în urechi ca un urlet de câine în urma stăpânului, despre care nu ştii dacă şi când se va întoarce…
Te mai întreabă copiii din când în când:
– Cine a fluierat, mamă, aseară la noi prin casă?
– Vântul, mamă, vântul… A venit şi-a plecat!
Poţi să urăşti vântul pentru asta? Aşa l-a lăsat Dumnezeu pe el, amărâtul – nestatornic şi fără pace!
Ce bine ar fi dacă de mici copile ne-ar preveni cineva despre darurile şi pagubele pe care vântul ni le poate aduce! Ar trebui ca mărturiile despre el, uragan sau zefir, să treacă din mamă în fiică şi-atunci am şti, n-am mai pierde o viaţă aşteptându-l la răscruci, sau pe maluri de port, pândindu-l primăvara cu toate alveolele sufletului deschise ca să-i primim parfumul de salcie înflorită, de tei sau de salcâm. Sau de ”eau de famme” din patul alteia! Am şti ce e vântul şi că aşa e el – când tandru şi cald, puternic şi roditor, când aspru şi rău, îngheţat şi devastator. Şi călător.
Vântului îi plac femeile despletite purtând doar câte o năframă în mâini, ca o pânză de corabie, pe care el s-o poarte apoi unde o fi…
La ce să te ascunzi de vânt?! Oricum, el te găseşte. Şi, decât să se întâmple mai (prea) târziu, într-o odaie strâmbă şi sufocantă, tu sleită de prea multă aşteptare, el venit ca un biet şuier pe sub uşi… mai bine înfruntă-l când alegi tu. În cuibul lui, pe mare!
Nu, mai bine, să-ţi laşi frântă sub trufia lui, a celui ales de tine, tija de floare fragedă, decât mai (prea) târziu să-ţi scuture corola ofilită o biată boare, pe aleile vreunui parc?
Câteodată se întâmplă să obosească. Îl vezi venind pe un drum de neunde şi ţi-e milă de el şi taci, aşteptând să-şi lase gândurile pe perna ta. În ceasul de pace, te îmbrăţişează în somn cu dorul cât pentru toate femeile lumii şi te iubeşte-ntr-o clipă cât pentru o viaţă. Buzele-i îndrăgostite caută ca pe o hartă drumul dintre munţii şi văile trupului tău, de uiţi ce mult l-ai aşteptat şi-l ierţi că a dăruit şi altora ce ţi se cuvenea.
Şi din nou miroase a salcie înflorită, a tei şi a salcâm… Miroase a miere. Orice inspiraţie îţi unge şi hrăneşte dulce cugetul. Şi stelele cad deasupra ta, iar tu îţi doreşti năprasnic să nu mai vie a doua zi lumina care să-i arate drumul lui spre neunde…
Dar ziua vine şi el e vânt!
Citiţi şi
M-au numit “instabilă emoțional”
Amintiri dintr-o altă viață (1)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
