În lipsa ta, se plânge

Rodica Helmis

23 February 2016

rodica helmisUna dintre cele mai deplasate întrebări care mi s-au adresat în copilărie era: „Pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata?”. Tu, copil, aveai 3 opțiuni. Să zici „mama”, poate că se supăra tata. Să spui „tata”, poate că se supăra mama. Parcă răspunsul cel mai potrivit era „pe amândoi la fel”. Și uite-așa, te inițiai, forțat de împrejurări, în tainele diplomației. Că, oricum, iubirea există sau nu, dar în niciun caz nu este cuantificabilă. Poți să ai mai multe afinități cu unul dintre părinți, un altul poate comunică mai ușor și mai profund cu tine, dar eu, în acest iubit „mai mult” nu cred. Poți, eventual, să nu iubești deloc o mamă care te-a abandonat sau un tată care te-a părăsit. Poți, eventual, să iubești ideea de mamă, dacă n-ai avut-o, similar în plan fizic cu ceea ce simt oamenii cărora li s-a amputat un membru și li se pare că îl simt în continuare, că îi doare, că îi mănâncă… Emoțional vorbind, suntem „programați” să ne iubim părinții și copiii. Și cred că acest „mai mult” nu există. Există doar modalități diferite de a-ți exprima, de a-ți arăta sentimentele. Dar asta este altă discuție.

În prima fază a copilăriei, puiul de om iubește egoist. Își iubește propriile dorințe și nevoi. Durează ani întregi să facă diferențe, să înțeleagă faptul că și cei de lângă el – părinți, frați, bunici – au, la rândul lor, dorințe și nevoi, să înțeleagă că iubirea nu are legătură cu favorurile și că, de exemplu, dacă un membru al familiei îi face toate poftele (uneori în detrimentul educației), spre deosebire de ceilalți, asta nu este o măsură a iubirii. Nu pentru ciocolată sau jucărie îți va scoate ochii mai târziu, dacă nu i le-ai dat ori de câte ori ți le-a cerut. Nici nu vei compensa cu o supradoză materială sau zaharoasă faptul că nu ai dat atenție sau nu ai avut timp să iei în seamă nevoile lui profunde.

copil-trist

Copilul privat de afecțiunea unuia dintre părinți se va îndrepta, automat, către celălalt, care este acolo să îl mângâie, să îl asculte, să-i vorbească. Dacă ambii părinți lipsesc, el se va îndrepta către alte persoane apropiate – bunică, mătușă, bonă etc. Din toate poveștile pe care le-am auzit, văzut sau citit, bunicile au reușit să se apropie cel mai mult de imaginea maternă, atunci când mama nu a fost acolo. Dar golul generat de lipsa părinților nu-l poate umple nimeni. Citeam de curând despre tendințele suicidare ale unui număr mare de copii ai căror părinți au plecat la muncă în alte țări și m-am cutremurat… De cât de lipsiți de dragoste și de prețuire se pot simți. De cât de lipsiți de rădăcini și sprijin pe drumul cel greu, către a deveni om întreg. De cât de neiubiți sunt, de fapt. De câtă suferință poate să simtă înăuntru trupurile lor mici.

Dincolo de aceste cazuri extreme, de părăsire ad-literam – nu discut motivațiile și justificările aici, fiecare cu valorile lui – trăim într-o țară în care astăzi bona a devenit instituție. Dacă în urmă cu câteva zeci de ani se nășteau nenumărați „decreței”, care poate nu s-au lămurit nici azi dacă au fost copii doriți sau nu, dacă alte generații au fost crescute din frageda pruncie de bunicii de la țară (care, în multe cazuri, au fost considerați ei mai degrabă părinți, iar genitorii, nevoiți să meargă la muncă în fabrici și uzine, mai mult prieteni sau deloc), dacă am avut în anii ’80 -’90 alți nenumărați copii abandonați prin orfelinate, de ajungeau străinii să le plângă de milă, să-i adopte sau să-i cumpere de-a dreptul – cine știe ce s-o fi ales de mulți dintre ei? – astăzi ne confruntăm cu două situații: cea amintită mai sus, nu știu cum s-o numesc altfel decât abandon mascat, și cea în care bona ajunge să fie persoana cu care copilul își petrece cea mai mare parte a copilăriei.

Să ne-nțelegem: n-am nimic cu a-ți lua un ajutor la crescut copilul sau la treburile casei. Dar am cu – așa cum văd tot mai des pe forumuri și grupuri pe FB– situațiile în care se caută bone pentru 10-12 ore pe zi, eventual și pentru week-end, că, vorb-aia, ai și tu o viață. Păi, atunci, de ce-i mai facem, mă întreb? Ca să avem de cine să tragem, în ziua când vor fi mari și ne vom fi dat seama că deja copilăria lor s-a dus? Ca și timpul pe care am fi putut să-l petrecem împreună cu ei? Să ținem cu ghearele de bucata din noi care acum nu ne mai aparține și să o ținem pe loc atunci când singurul lucru bun care ne-a mai rămas de făcut pentru ea este să-i dăm sprijin și aripi către propriul destin, către propriile dorințe și alegeri?

Muncă și iar muncă. Job-ul, cariera, multinaționala, promovarea, banii, casa, vacanța, proiectul pe care numai tu poți să-l duci la capăt… Serios? La orice loc de muncă, ești înlocuit de a doua zi. Și nu plânge nimeni după tine. Acasă, în schimb, tu, părinte, ești de neînlocuit. Și, în lipsa ta, se plânge.



Citiţi şi

Povestea ei, povestea lui…

Să mă iubească aşa cum sunt

Câți bărbați au iubit-o?…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
16,700 views

Your tuppence

  1. Alina / 25 February 2016 9:32

    Te doare sufletul cand cel mic iti cere ceva si nu ai bani sa-i cumperi mai ales daca este vorba despre ceva destul de banal. De aceea, din dorinta de a le oferi tot, muncim din ce in ce mai mult, pentru bani mai multi sau mai putini, traim totusi intr-o tara cu un nivel de trai destul de scazut si multa robie. Vina noastra este ca ne dorim ca puii nostrii sa aibe un trai mai bun decat al nostru din punct de vedere financiar si ne complacem in societatea care ne innrobeste. Vina statului este ca nu incurajeaza sub nici o forma posibilia natalitatea. Banii pt copil sunt extrem de putini, statul ofera maxim 2 ani de stat acasa cu copilul, cand un copil nu este inca pregatit sa ramana cu bona si multe altele.
    Ma bucur pentru cei care au reusit sa ingroase randul romanilor in strainatate si asa am sa imi indrum si eu copila. Nu se va schimba in bine, nu se va trezi statul sa zica gaat va dam bani ca sa ramaneti aici insa nici nu am de gand sa-mi cocosez fata, cand va creste, pt imputiciunea asta de tara.

    Thumb up 4 Thumb down 1
    Reply
  2. Catalina / 23 February 2016 16:01

    Pentru mine bona este un rău necesar…Sunt plecată 11 ore pe zi de luni pana vineri. Noua ore lucrez, alte două le petrec pe metrou/tramvai… Este singurul mod în care mă pot asigura că eu și fetita mea nu ajungem pe drumuri, în condițiile în care nu am casa mea (nici vreo posibilitate de viitor pentru vreo moștenire) și plătesc chirie. Dacă mi-as fi permis să stau acasă și să îmi cresc fetita sigur as fi făcut-o.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 12 Thumb down 1
    Reply
  3. Livia Blaga / 23 February 2016 13:16

    Adevarat! Si tot adevarat e ca, in primii ani, ne iubim neconditionat parintii. Ai nostri sunt cei mai frumosi si cei mai buni. Imi amintesc, adolescenta fiind, o colega cu o relatie speciala cu mama ei. Se luau in brate, se mangaiau si eu plangeam interior ca mama stia sa-mi ceara perfectiune la scoala si in maniere de la o distanta sigura care pentru ea insemna respect. Si un alt aspect, fetita in clasa a V-a, eleva fiicei mele, sta cu bunica si cu fratiorul ei mai mic, parintii lucrand fiecare in alta tara, si prima reactie a fetitei la intalnirea cu fiica-mea a fost: “Doamna, parca sunteti mama!” Fiica-mea, curioasa, o gaseste pe facebook pe mama fetitei si ne uitam amandoua la poza de profil – seamana atat de bine cu ea incat ne apuca plansul. Prezent sacrificat de dragul viitorului!

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
  4. Dana / 23 February 2016 10:38

    Foarte frumos scris. Doar ca exista cazuri in care nu ai de ales. In cazul meu, mama singura fiind, cu ambii parinti morti si cu aproximativ 2 ore/zi dus-intors pana la job, nu am alternativa. Acele 10-12 ore / zi exact asta sunt : serviciul + drumul de la / pana acasa. Cand eram eu mica, mamei ii lua maxim 30 minute sa ajunga acasa (asta daca nu prindea vreo “coada” in drum). Acum, cu traficul din Bucuresti, trebuie sa lucrezi practic langa casa ca sa eviti asa ceva.

    Ma consider insa norocoasa ca imi voi putea scurta programul si lucra mai mult de acasa atunci cand fetita va intra la scoala. Din fericire, la firma la care lucrez se inteleg prioritatile.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 12 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro