Îndrăznețul Amos

Diana Evantia Barca

10 July 2013

Potrivit statisticilor UNESCO, israelienii citesc mai mult decât oricare altă naţiune a lumii, cu excepţia islandezilor. E drept că nu citesc ca să se delecteze cu romanele, să se relaxeze sau să-şi lărgească orizontul cu ele, ci o fac cu scopul precis de a se înfuria. Citesc pentru a putea apoi să se lanseze în dezbateri, să compare personajele şi să analizeze ideile, să dea cu cărţile de pământ. Asta da afacere pentru edituri, mai ales că un israelian ar putea fi în stare să-şi cumpere câte zece exemplare din fiecare carte semnată de Amos Oz (Oz înseamnă îndrăzneală)numai ca să le poate face bucăţi când se enervează, râde autorul.

La capătul celălalt, deci, trebuie multă concentrare. Oricum, ca să poţi scrie un roman, trebuie să fii în stare să-ţi asumi tu, cu aceeaşi convingere, impetuozitate şi empatie, cam o jumătate de duzină de sentimente şi păreri diferite, care se înfruntă şi se contrazic, spunea Amos Oz, parafrazându-l pe D.H. Lawrence. Poate că tocmai această reţetă l-a transformat în cel mai important scriitor israelian, o voce a bunului simţ, care se înalţă peste confuzia, peste minciuna şi isteria vorbăriei mondiale din jurul conflictelor actuale.

Cândva un puşti din Intifada evreiască, care dădea cu pietre în patrulele englezeşti şi învăţa să strige “British, go home!”, Oz a învăţat, treptat, de la vecini şi din propria viaţă, că lucrurile sunt, de fapt, relative, a învăţat să piardă fanatismul şi şovinismul, în favoarea unei viziuni moderate. Mai târziu, a găsit şi o manieră proprie de a vorbi despre pace, condamnând fanatismul, dar fără a pica în păcatul organizaţiilor internaţionale care se concentrează pe câteva concepte din sfera prieteniei şi a iubirii, ignorând aproape total soluţiile pragmatice.

Amos Oz s-a înscris, în ‘78, în mişcarea “Pace Acum” (organizaţia pacifistă israeliană “Shalom Achshav”, înfiinţată în 1978), dar s-a declarat sceptic şi faţă de abordarea acesteia, în măsura în care colegii păreau dispuşi oricând “să-i tragă un glonţ în scăfârlie” doar pentru că avea păreri diferite cu privire la modul în care se poate rezolva conflictul israeliano-palestinian. Militase, oricum, pentru pacea în regiune mult înainte de fondarea mişcării.

În 1967, după Războiul de Şase Zile (la care, de altfel, chiar a participat), a fost unul dintre puţinii israelieni care au susţinut ideea de a negocia viitorul teritoriilor Cisiordania şi Gaza nu cu Iordania sau Egiptul, ci cu conducerea palestiniană şi cu un OEP care nici nu dorea să pronunţe măcar cuvântul “Israel”. Cerea o organizare bistatală, ceea ce, la momentul respectiv, nu era considerat numai o trădare, ci şi o tâmpenie crasă. A fost înrolat ofiţer de rang mic într-o unitate din armata israeliană şi a fost pe front de două ori, prima dată ca rezervist, într-o unitate de tancuri pe frontul egiptean, în Sinai, în 1967, şi a doua oară pe frontul sirian, în 1973.

“Simt o prăpastie între mine şi pacifistul european obişnuit, care susţine că răul suprem din lume este războiul. În vocabularul meu războiul este îngrozitor, dar cel mai mare rău nu este el, ci agresiunea. Dacă în 1939 întreaga lume, în afară de Germania, ar fi susţinut că războiul este cel mai mare rău de pe lume, Hitler ajungea până acum stăpânul Universului. Aşadar, când identifici o agresiune, trebuie să lupţi cu ea, indiferent de unde vine”, spunea scriitorul, care a inventat formula “faceţi pace, nu dragoste”, pentru a ironiza, printre altele, talmeş-balmeşul din mesajele edulcorate şi sentimentale ale unei lumi tentate mai degrabă să vehiculeze termeni precum pace, iubire, frăţie, milă sau iertare decât să găsească metode reale de rezolvare a unor probleme. Nu iubirea este virtutea prin care se rezolvă problemele internaţionale, spune Oz. În asemenea cazuri e nevoie de alte virtuţi, cum ar fi simţul dreptăţii, bunul simţ şi o capacitate oarecare de a te pune în locul celuilalt. O lecţie bună atunci când vii dintr-o regiune care a demonstrat, de-a lungul a zeci de ani, incapacitatea de a înţelege profund situaţia vecinilor.

Cărţile lui Amos Oz sunt interzise în cele mai multe state arabe, distribuirea şi vânzarea lor este ilegală. În ciuda stării de război care există între Israel şi aceste state arabe, spunea scriitorul, unele dintre cărţile sale au fost traduse şi distribuite şi acolo.

În cartea pentru copii intitulată Soumchi, o poveste foarte intimă, scrisă la persoana întâi (care urmează să apară şi în româneşte, la Editura Humanitas), Oz dezvăluie câte ceva din copilăria lui. “Dragii mei, am devenit scriitor din cauza sărăciei, a însingurării şi a îngheţatei”, avea să spună Oz într-o conferinţă susţinută în Germania. Era singur la părinţi, într-o familie la limita de jos a clasei mijlocii. De fapt, o familie destul de nevoiaşă din Ierusalim. Tatăl său era bibliotecar (dar un excelent lingvist şcolit la Vilnius, care citea în 16-17 limbi), iar mama dădea lecţii ocazionale de istorie şi literatură (şi ea vorbitoare de 6-7 limbi străine, educată în Rusia). Părinţii îşi întâlneau prietenii prin cafenele şi, ca să-l convingă pe băieţel să fie cuminte, îi promiteau, la final, o îngheţată – un răsfăţ atât de rar pe vremea aceea la Ierusalim, încât se bucurau de ea doar adevăraţii norocoşi.

Având în minte extravaganta răsplată, micul Amos şedea cuminte şi-şi amăgea timpul – care i se părea oricum o veşnicie – imaginându-şi care ar putea fi gândurile celor care intrau în cârciumă, care sunt adevăratele relaţii între ei şi care este istoria fiecăruia. Ca să-şi ţină de urât, trebuia mereu să inventeze câte o poveste. A devenit scriitor pentru că s-a născut într-o familie de refugiaţi cu inimile zdrobite. Printre rude, îndrăgostite toate de o Europă din care fuseseră siliţi să plece prin anii ‘20-‘30, un rol aparte l-a avut unchiul tatălui său, profesorul Yosef Klausner, un cunoscut istoric si scriitor, care a predat la Universitatea Ebraică şi a candidat, în 1948, din partea Mişcării Herut, la postul de preşedinte al Israelului împotriva lui Chaim Weizmann. El a fost părintele tutelar al familiei, despre care Amos Oz avea să vorbească în cartea “Poveste despre dragoste şi întuneric”.

Venit în Palestina la începutul secolului trecut, Yosef Klausner s-a bucurat de recunoaştere socială şi intelectuală, o stradă din Ierusalim îi poartă numele, în timp ce scrierile lui sunt de referinţă în bibliografia iudaismului. “Tata îmi spunea în glumă că în Cehia trăiesc trei naţiuni, cehii, slovacii şi Cehoslovacii, care suntem noi, evreii. Şi că în Anglia sunt englezii, galezii, scoţienii şi britanicii, care suntem tot noi, evreii“, spune Amos Oz. Dragostea lor pentru Europa nu fusese, de bună seamă, împărtăşită. Cei norocoşi au fost izgoniţi, cei mai puţin norocoşi n-au ieşit vii de acolo. Copilăria într-un Ierusalim pestriţ, cu cartiere arăbeşti, evreieşti, nemţeşti şi armeneşti – plus o colonie americană şi una grecească, nenumărate etnii având în comun doar ardoarea mesianică secretă, credinţa că ei reprezintă adevărata moştenire a Ierusalimului, avea să-l înveţe câteva concepte testate mult mai târziu în Europa, printre care toleranţa şi diversitatea. Spune mai puţine despre momentul în care a fost nevoit să lupte pentru a accepta o durere adâncă. Când Amos Oz a împlinit 12 ani, mama lui, de mai mulţi ani depresivă, s-a sinucis. Trauma avea să producă efecte.

Mai târziu, la vârsta de 15 ani, Amos Klausner şi-a părăsit şi casa, în urma unor certuri cu tatăl său, şi, pentru a-şi şterge poate întreaga identitate de până atunci, şi-a schimbat numele în Oz. Despre această dramă avea să vorbească abia după ce ea îşi produsese efectele. “Am putut scrie o carte ca “Poveste despre dragoste şi întuneric” abia după ce s-a stins furia. Eram furios pe mama, care s-a sinucis, ca şi cum ar fi fugit cu un amant, fără să-mi lase un bileţel măcar. Eram furios pe tata, care a pierdut-o. Mă gândeam că trebuie să fie un om teribil de rău de vreme ce a putut să piardă o asemenea femeie minunată. Eram furios pe mine, gândind că sunt rău şi că merit asta. Cu timpul, mania s-a stins şi a lăsat loc curiozităţii, compasiunii şi iertării. De fapt, acestea sunt cele trei coordonate ale acestei cărţi”, a spus Amos Oz la Bucureşti. După cumplita experienţă şi după fuga de acasă, a trăit vreme de 30 de ani într-un kibutz, perioadă în care a descoperit şi a început să iubească munca fizică. Chiar descrie, cu dragoste, în una dintre cărţile sale, interesul pentru eficienţă al comunităţii respective, care cu greu i-a permis o zi liberă pe săptămână pe motiv că ar fi artist. Până la urmă, spuneau ei, ce ne-am face dacă s-ar trezi toţi că sunt artişti şi n-ar mai munci nimeni? În cele din urmă i-au acordat răgazul de a scrie, cu promisiunea fermă, însă, că va munci de două ori mai mult în toate celelalte zile.

Amos Oz anticipează o lume mai bună, deşi admite că e riscant să faci pe profetul când vii de la Ierusalim. Cu o atât de profundă experienţă a diversităţii, ar putea avea afinităţi reale cu alte culturi aflate “pe macaz”, aşa cum spunea, de altfel, înaintea sosirii la Bucureşti. “Îmi plac Balcanii, dar nu cunosc foarte bine situaţia politică şi economică a României. Din punct de vedere cultural este foarte clar că România e parte a Europei şi, în acelaşi timp, parte a Balcanilor. Nu este o contradicţie, ci mai degrabă o completare”. Chiar dacă unii nu i-au citit cărţile, numele lui Amos Oz le este tuturor cunoscut mai ales din discuţiile premergătoare fiecărei ediţii a galei Premiului Nobel pentru Literatură.

Dincolo de celebrele şi inutilele liste ale caselor de pariuri, scriitorul israelian a fost întotdeauna favorit al criticii pentru premiul Academiei Suedeze şi cam toată lumea se întreabă, probabil, cum se face că nu i-a fost decernată prestigioasa distincţie până acum. Întrebat el însuşi dacă a găsit o explicaţie în ceea ce priveşte necâştigarea Nobelului – deşi s-a aflat printre favoriţi ani la rând – scriitorul n-a evitat un răspuns, ci a recunoscut că nici măcar el nu cunoaşte răspunsul. A primit de-a lungul carierei sale literare zeci de premii şi, în 1997, a fost distins de preşedintele Jacques Chirac cu Legiunea de Onoare.

În prezent, Amos Oz este profesor la catedra de literatură de la Universitatea Ben Gurion din Beer Şeva şi este căsătorit de vreo 42 de ani cu aceeaşi femeie, ceea ce, pe lângă lecţia locului de naştere, a fost o nouă şcoală în arta compromisului.



Citiţi şi

Nu pe mine mă aştepţi?

Ai mei ani 40…

Cami

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
714 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro