Inelul prințesei Cro-Magnon

Simona Preda

11 September 2015

simona predaSă fim oneste! De câte ori nu v-ați oprit în fața unor vitrine transparente și preț de o clipă nu ați admirat bijuterii? …sau de câte ori nu ați spus șoptit Oh my God, I want this!..

Am ales fotografia unui diamant în genul casei de Beer, însă preț de câteva paragrafe am să vă povestesc despre schelete la cutie. Ajung însă și unde sclipește roz. Promit, dar deocamdată vorbim despre praf. Mult praf și frig, sau cel puțin așa era în interiorul corpului academic unde îmi desfășuram practica de specialitate de la sfârșitul anului trei de facultate. Se întâmpla prin 2005. Dat fiind că puteam opta, am ales să merg la inventarierea și clasarea materialului arheologic mobil. Arheologia fusese într-un timp una dintre marile mele obsesii, însă cum nu se putea „face arheologie” din bibliotecă sau din arhive, ci musai din mijlocul șantierului, am abandonat-o (ce-i drept, cu un oarecare sentiment de vinovăție!) în favoarea istoriei  mentalităților. Dar siturile și cioburile și toți acei anonimi ai istoriei care au trăit, au olărit, au șlefuit, s-au îngropat printre bulgări de ocru și s-au ghemuit cuminți în tumuli au continuat să mă fascineze.

Revenind la clasarea materialului mobil, trebuie să vă mărturisesc și faptul că îmi plăcea enorm treaba asta. Cum în respectivul corp academic era o defecțiune permanentă la conducte, lucrurile se petreceau cu apă rece, respectiv, într-un imens lighean roșu aveai de spălat minuțios cioburi, vârfuri de săgeți de os sau silexuri, după care, odată uscate pe un șervet de hârtie, le desenai conturul și apoi le adăugai un bilețel în funcție de ce ți se recomanda. Fascinant era când ți se aducea – la cutie – câte un schelet (aproape întreg) pe care trebuia să îl ștergi ușor de praf cu ajutorul unei periuțe de dinți. Prin cutie, rătăcite printre clavicule și vertebre, mai găseai uneori dinți, măsele de-ale defunctului, câte un vârf de săgeată, ba chiar și obiecte care păreau a fi bijuterii. Cum majoritatea pieselor care mi-au trecut prin mână aparțineau culturii Schela Cladovei, interesanții reprezentanți ai ei se pare că ar fi fost (antropologic vorbind) de tipul Cro-Magnon și s-ar fi ocupat cu vânătoarea și pescuitul. Dat fiind că unele schelete aveau vârfuri de suliță de os înfipte fie în femur, fie în maxilar, se pare că oarecare conflicte îi măcinau și pe strămoșii noștri dunăreni. Cum lucrurile s-au petrecut pe la 8000-6500 î. Ch., se pare că există  încă multe necunoscute. Cert este că despre cultura Schela Cladovei avem primele mărturii de la arheologul și profesorul Vasile Boroneanț, primul care a efectuat săpături în zona Dunării, începând cu 1960. Tot domnia sa ne informează că respectiva populație  domesticise și porcul, ba chiar și că suferea de reumatism.

Cronologic vorbind, obiectele făceau parte din paleolitic, de la sfârșitul epocii și erau majoritatea din piatră. Ce aveau însă ca podoabe? Frumoasele de tip Cro-Magnon (eu nu mi le pot imagina decât frumoase!) perforau cochilii de gasteropode și le suspendau într-un colier. Șlefuiau și incizau oasele și coarnele de cerb și le zgâriau cu motive fine, geometrice cu triunghiuri și  romburi, și probabil, astfel împodobite, mergeau pe malul Dunării și celebrau cultul apei. Aruncau apoi cu bulgări de ocru în verdele apei, incantau și își simțeau zeii… Sau cel puțin așa visam eu cu un obiect de os perforat în mână, care semăna foarte bine cu o verighetă. Mi s-a spus că ar putea fi și un inel, deși  inventarului de podoabă din cultura Schela Cladovei era destul de redus. Dar mie îmi plăcea să cred că este un inel. Gri, lucios și rece, șlefuit până la strălucire, inelul subțirel din os se potrivea perfect pe oricare dintre falangele din cutia de oase. Ba chiar am fost tentată să îl probez și eu. Era fascinantă ideea că țin în palmă inelul unei femei de acum câteva mii de ani… Este imposibil să îți poți imagina cine a fost, cum l-a primit, cum l-a purtat, dar este farmecul și provocarea istoriei de a te pune în astfel de situații. Cum provenea de pe falangele unei femei, eu am numit-o ad-hoc prințesa Cro-Magnon! Am privit inelul, i-am desenat conturul pe hârtie milimetrică, l-am mângâiat și l-am așezat cuminte cu o etichetă într-o cutie mică de carton. I-am promis însă că îl voi ține minte.

Diamantul-roz-de-2478-carate

Ani întregi am vorbit despre el, l-am povestit, l-am descris, l-am visat, mi l-am imaginat pe mâinile mari și păroase ale unei tinere, sau ale unui conducător… Dar mi-am ținut promisiunea. Într-o zi, vizitând magazinele de antichități împreună cu una dintre prietenele mele, ne-am oprit la vitrina cu inele. Și-acolo am văzut (și atins, evident!) o minunăție de inel cu diamant cu piatră trandafirie. Strălucitor, greu și foarte rece, avea un gen de seducția care nu suporta nicio comparație. Era perfect.

– Cum e? m-a întrebat Oana…

– Este superb, te face să te simți prințesă… dar mă mai gândesc la un inel… la unul fără piatră…

– Tot vechi? m-a întrebat cu ochii ațintiți pe lucirea violetă

Am zâmbit și mi se părea că strâng în palmă  tot inelul gri din os perforat:

– Mai vechi, cel mai vechi cred…

Pe Simona o găsiți și aici.

Citiţi şi

Da, era însurat

De la măicuță la prostituată

Vai, dar nu trebuia!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
455 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro