Inge, femeia care i-a urmat lui Marilyn

Andreea Petrescu

24 May 2013

Dacă ar fi trebuit să îmi imaginez ce femeie o putea înlocui pe Marilyn Monroe în viaţa unui bărbat, cu siguranţă nu m-aş fi gândit la Inge Morath. Dar Arthur Miller şi-a consumat întreaga energie încercând să o salveze pe actriţă de la auto-distrugere în cei cinci ani de căsnicie. Când şi-a dat seama că n-o să reuşească, a intentat divorţ şi a căutat-o pe Inge, fotografa pe care o cunoscuse pe platourile de filmare de la Misfits. Un an mai târziu, când Inge era deja gravidă, se căsătoreau. 

Printre seriile extraordinare de portrete făcute de Inge se numără şi una dedicată lui Marilyn, surprinsă tot în pauzele de filmare de la Misfits. Unii cred că Inge i-a scos americancei intenţionat în evidenţă tenul obosit, cearcănele şi stările de anxietate, pentru că o invidia şi râvnea la statutul de soţie a scriitorului. Dar Marilyn a îndrăgit-o şi a rezonat cu fotografiile ei, care i s-au părut sensibile şi personale. Nu avea de unde şti că Inge va fi cea care îi va naşte un copil lui Arthur, dorinţă care a măcinat-o pe toată durata căsniciei. S-a sinucis cu şase săptămâni înainte să se nască Rebecca, fiica celor doi.

Ce l-a atras pe Arthur la femeia brunetă? În primul şi în primul rând, Inge avea o minte sclipitoare şi o ureche muzicală excepţională, care i-a devenit atu pentru a învăţa nu mai puţin de şapte limbi străine. Pe o parte dintre ele le-a studiat în facultate, la secţia de limbi romanice, pentru care a făcut practică inclusiv la Bucureşti, unde a aprofundat româna, iar pe restul le-a învăţat singură, pentru că voia ca atunci când face un reportaj foto într-o ţară străină să cunoască dincolo de prima impresie cultura în care pătrunde. Aşa a ajuns să înveţe chineza, spaniola şi rusa.

Dar Inge nu era doar deşteaptă, ci şi teribil de curajoasă, călită ca un oţel dur în focurile Germaniei lui Hitler. Avea un simţ acut al observaţiei, pentru că în timpul războiului, trebuia să taci în cea mai mare parte a timpului. Aşa că învăţai să observi mai atent. Şi Goethe a spus-o, magistral, că ne naştem cu simţul văzului, dar trebuie să învăţăm apoi să privim“. Refuzase, în facultate, să facă parte din organizaţia studenţilor socialişti, pentru că, austriacă de origine, ura din toţi rărunchii totalitarismul. A sfidat sistemul cu sânge rece când, silită să asambleze piese pe aeroportul din Tempelhof, care era bombardat zilnic, a ieşit din hală, prin ploaia de bombe, cu flori de liliac deasupra capului. Iar la următorul bombardament, care a distrus porţile aeroportului, a fugit. A trecut graniţa, în Austria, şi s-a întors în casa părintească, unde se ascundea şi mama ei.

Pe lângă toate acestea, era şi conştiincioasă peste măsură şi atentă la detalii. O obseda faptul că germana era hulită în toată lumea şi că tentativele ei de a exprima stări profunde, autentice, într-un limbaj natural erau sortite eşecului. Oricâte limbi ar fi învăţat, fotografia a fost singura care i-a satisfăcut pe deplin dorinţa. Şi nu a început să o practice în modul tradiţional. Nici pe departe. Când şi-a dat seama că nazismul o handicapase la capitolul simţului estetic şi al gustului pentru arta modernă, şi-a făcut stocuri din revista LIFE şi din cărţi de fotografie şi le-a citit din scoarţă în scoarţă. Şi asta doar pornind de la îndemnul editorului-şef de la revista la care scria după război de a-şi ilustra textele cu imagini. Punerea ideii în practică i-a asigurat un bilet de intrare în studiourile de fotografie Magnum din Paris, care au chemat-o ca însoţitor de fotograf şi redactor. S-a împrietenit cu Henri Cartier-Bresson, unul dintre co-fondatorii companiei şi părinte al fotojurnalismului modern, dar şi cu ceilalţi bărbaţi din grup, pentru că lumea Magnum era una eminamente masculină.

I-a însoţit prin lume, de la Africa la Orient, scriind texte care descriau ce surprindea aparatul lor de fotografiat. Iar când s-a măritat cu un englez şi a plecat la Londra, şi-a dat seama că, fără un fotograf alături la tot pasul, vedea pretutindeni subiecte demne de prins pe peliculă. S-a angajat secretară a lui Simon Guttman, directorul artistic de la Picture Point, care o punea să dactilografieze scrisori doldora de sfaturi despre tehnica fotografică, destinate debutanţilor sau specialiştilor. Inge şi-a umplut cu informaţii, mai întâi subliminal, apoi perfect conştient, bagajul mental, de care s-a folosit în practică pentru a realiza un reportaj despre Prêtres Ouvriers, primii preoţi catolici care lucrau în fabrici în cartierele sărace ale Parisului. I-a trimis povestea lui Robert Capa, directorul de la Magnum, şi s-a întors în echipă, de data asta ca fotograf, lucru rar pentru o femeie. În paralel, a început să colaboreze şi cu alte reviste, de la Vogue la Paris Match şi Holiday.

Spuneam că le-a ţinut piept naziştilor şi că asta a fost o dovadă de curaj nebunesc. Dar faptul că a călătorit singură prin Iran, Irak şi Siria, pentru că voia să reconstituie Drumul Mătăsii, al lui Marco Polo, cum poate fi catalogat? Drept şansă exploatată la maximum, în cazul ei. Inge a fost iniţial însoţită de editorul Robert Delpiere, care se documenta pentru o carte şi care, când şi-a terminat treaba, şi-a văzut de drum. Ar mai fi stat probabil, dar se temea, ca mulţi alţi bărbaţi, de islamişti şi mai ales de nomazi. Dar Inge îi înfrunta, „înarmată doar cu aspirine şi zahăr”. Atunci a conştientizat, spunea ea, avantajul de a avea un Polaroid şi de a le putea oferi nomazilor fotografii pe loc. “M-am înţeles foarte bine cu aceşti oameni care trăgeau cu arma şi omorau cu cruzime, pentru că ştiam să respect regulile” a continuat. Iar rezultatul a fost un reportaj extraordinar, finalizat în 1956.

După examenul Orientului, blocul comunist părea aproape inofensiv. Lui Inge i-a venit o altă idee, aceea de a fotografia ţările de pe cursul Dunării, de la izvor până la vărsare. Atunci a ajuns din nou în România, în 1959 şi 1960, şi a făcut aproape 1000 de fotografii, trecând prin sate şi oraşe, spitale şi fabrici, fiind poftită în casele oamenilor, la sărbători sau pe bărci de pescuit. A ajutat-o enorm că ştia limba şi că a putut surprinde aspecte inedite, fracţiuni statice ale unei ţări despre care se gândea în prejudecăţi, atunci ca şi acum.

Se spunea că Inge mai avea o calitate specială: aceea de a da impresia că lumea a fost descoperită de dimineaţă şi că, undeva pe la orele prânzului, ea a fost cea care le-a arătat-o şi celorlalţi, prin lentilele aparatului ei de fotografiat. Din punctul de vedere al lui Arthur şi nu doar al lui, Inge a redescoperit America. Atunci când a călătorit pentru prima dată pe continent, trimisă împreună cu Bresser să facă primele sale fotografii pe un platou de filmare, a fost fascinată, ca un european sadea, de lumea pestriţă pe care a întâlnit-o. Nimeni nu descrie mai bine decât Arthur ce înseamnă asta din perspectiva celui privit:

Inge a scris un jurnal al acestei călătorii. E o descriere minunată a Americii anilor ‘60. L-a scris cu o inteligenţă europeană şi cu o gândire limpede asupra acestei ţări nebune. A surprins toate contradicţiile posibile, pentru că erau proaspete pentru ea. Nu era pregătită pentru ce a văzut aici. Trebuie să înţelegeţi că anii războiului au rămas vii în mintea europenilor multă vreme. Văzuseră şi suferiseră mult de pe urma Germaniei Naziste. Aşa că ţara asta proaspătă era copleşitoare pentru ea şi nici nu o primise cu braţele deschise. Când a sosit pe aeroport şi a depus actele pentru obţinerea vizei, una dintre rubrici cerea să menţioneze „culoarea”. Inge a scris „roz”. Nu s-a gândit vreo clipă că întrebarea se referea la culoarea pielii şi că asta ar putea interesa pe cineva, la nivel oficial.

Primul film la care a fost trimisă să fotografieze a fost “Moulin Rouge”, al lui John Houston, regizor pe care îl cunoştea din Londra. Atunci a dat dovadă de încă o trăsătură bună: viteză de reacţie. Însoţindu-i pe actori la o vânătoare de raţe lângă Durango, Inge a văzut prin obiectiv că militarul Audie Murphy, care juca în film, şi un alt bărbat căzuseră din barcă. A sărit imediat în apă, şi-a scos sutienul şi i-a adus pe cei doi la mal, agăţaţi de piesa de lenjerie, teferi şi nevătămaţi.

Iată că am ajuns, cronologic, la începutul discuţiei, adică pe platourile de la filmul Misfits, în 1960. Deşi trăise alături de Marilyn, care declarase la un moment dat că a fost luată de soţie de scriitor “doar pentru că era o blondă prostuţă”, Arthur a simţit că trăieşte cu adevărat doar după ce a întâlnit-o pe Inge. Mai mult, austriaca l-a ajutat să înţeleagă în profunzime culturile prin care au călătorit împreună şi pe care, captiv în sferele înalte ale ideilor, Arthur le-ar fi perceput superficial în lipsa ei, aşa cum făcuse toată viaţa. Au lucrat împreună şi au publicat cărţi şi jurnale, despre Rusia (“In Russia”), China (“Chinese Encounters”) şi viaţa la ţară (“In the Country”), în care s-au retras în cele din urmă, pentru că acolo se simţeau mai în largul lor decât în mijlocul oraşelor. Inge a cunoscut şi a fotografiat o mulţime de staruri, din film, artă, literatură, de la Audrey Hepburn şi Burt Lancaster la Jean-Paul Sartre, Jean Cocteau, Philip Roth sau Mao Zedong, în ipostaze de culise, dându-le o profundă încărcătură biografică.

Pe ea şi pe Arthur îi lega însă nu doar ataşamentul faţă de fiinţa umană, ci şi un secret care a rămas de neînţeles pentru toţi admiratorii lui Arthur: un copil născut cu sindromul Down, în 1966, pe care l-au dat deoparte şi l-au internat într-o clinică al cărei renume deja apusese: Southbury. Arthur a preferat să ignore responsabilitatea enormă pe care ar fi presupus-o creşterea lui Daniel, dar nu s-a putut ascunde de urmări toată viaţa.

Dacă Inge îl vizita în fiecare săptămână pe fiul lor, Arthur a refuzat să o facă. L-a întâlnit pentru prima dată abia în 1995, la o conferinţă în Connecticut, când Daniel a venit la el să îl îmbrăţişeze. Fusese un copil bun, cu o personalitate care atrăgea prieteni ca un magnet. Băiatul, devenit între timp bărbat, nu i-a reproşat niciodată tatălui său că a preferat să îl ţină departe. S-a dedicat sportului, şi-a câştigat singur existenţa şi nu s-a plâns niciodată că a fost lăsat să crească într-un spital care ajunsese să arate „ca un tablou de Hieronymus Bosch”, cum însăşi Inge a spus unor apropiaţi. Cu puţin timp înainte să moară, în 2004, la doi ani după ce soţia lui s-a stins, bolnavă de cancer, Arthur l-a trecut pe Daniel în testament şi l-a recunoscut ca urmaş.

E aproape imposibil de înţeles cum o femeie ca Inge, despre care se spunea că transforma oamenii şi locurile pe care le vedea în poezie, şi un bărbat ca Arthur, care dădea dovadă, în abordarea personajelor din scenariile sale, de o cunoaştere detaliată a psihologiei umane, nu s-au pus de acord într-o privinţă atât de importantă. S-a discutat mult pe marginea subiectului, mai ales după moartea celor doi. S-a speculat că Arthur o iubea prea mult pe fiica lor, Rebecca, şi că nu voia să îi marcheze copilăria concentrându-şi toată atenţia asupra creşterii lui Daniel. Chiar şi actorul Daniel Day Lewis, soţul Rebeccăi, s-a arătat revoltat de situaţie şi a purtat discuţii interminabile pe această temă cu socrul lui, ba chiar îl vizita pe Daniel mai des decât o făceau soţia lui şi Inge. Aceeaşi Inge care spunea cândva că „fotografia este un fenomen straniu care te face să te încrezi în ce îţi transmite ochiul şi să nu te poţi abţine de a-ţi pune sufletul pe tavă”. Cu sufletul pe tavă sau nu, de ce nu a insistat oare mai mult să îşi ţină copilul aproape?

Citiţi şi

Fata Morgana

Cel mai puternic om de pe Pământ…

Ziua Națională a unui medic român din Franța

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,487 views

Your tuppence

  1. Doar o vorbă să-ți mai spun | Catchy / 20 October 2013 14:08

    […] că una e să scrii pentru tine însuți și alta e să scrii pentru alții. Ai nevoie de curaj și de responsabilitate pentru a-ți expune întunecimile sufletului, pentru a primi feed-back din partea celor care te […]

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro