Inimarii

Laura Baban

21 January 2016

laura babanAstăzi mi-am lipit papucii cu scotch. Uite așa, s-a dezlipit talpa până la jumătate și, pentru că nu aveam niciun lipici în casă, am înfășurat o modrojeală maronie de scotch și-am fugit afară în zăpadă, la derdeluș. E 5 dimineața la mine și nu pot dormi, deși mâine de la 9 lucrez. Mă ține trează întrebarea: „Ce faci cu inima? Ce faci când ți se dezlipește talpa inimii și se cască o limbă de nu mai poți păși fără să te împiedici sau să mergi scălâmb? Ce-i de făcut și cum?”

Cred că merge s-o oblojești iute c-o bucată de scotch. O încingi cât s-o aduni la un loc, rupi banda cu dinții și, pentru o urgență, reziști. Poate pentru cineva drag, poate în fața copilului, poate într-un moment însemnat. Dar pregătește-te să nu țină mult și nicidecum la drum lung. Nu cumva să te minți.

E 5 dimineața și eu mă gândesc că mi-ar plăcea ca, așa cum există un cizmar, să existe un inimar. Să-i aduci inima într-o sacoșă și să-ți poți lua de-o grijă, căci știe el cum să curețe suprafețele, cum să le șmirgheluiască, ce lipici să folosească, în ce cantitate. Să-l pună pe buline sau în șirag pe margini, să aplice presiunea perfectă o vreme destulă cât talpa inimii să se lipească precis, la loc. Poate s-o și coasă dacă e nevoie. Să-ți dăruiască inima înapoi nu ca nouă, căci nu se mai poate, dar reparată cu dibăcie, poate chiar mai trainică decât înainte.

Un inimar…

inimi

Nu știu cum ar funcționa. Ce știu sigur, pe pielea mea, este că scotch-ul la inimă nu merge, nu pentru mult timp. Și mai știu oameni care nu-și fac timp niciodată să-și repare inima. Merg cu ea așa, cu o pășitură sașie, încovoiată, care devine în timp încâlcită și dureroasă, de zici că la fiecare pas calcă pe câte-o piesă Lego.

Uneori se împiedică și cad. Uneori calcă în bălți și pe cărări pietruite. Uneori e vară, uneori e frig. Uneori e vale, uneori e deal. Ba chiar munte. Le e din rău în mai rău. Sunt mai osteniți decât trebuie. Merg cu inima așa lălâie, până nu mai au ce repara. Merg așa cum pot, pâș-pâș.

Merg până învață un nou mers, deși târâit, ei îl numesc mers și învață să li se pară normal. Devine normal, (noi, oamenii, suntem buni la asta) așa chin cum e. Uită că știau să danseze cândva. Uită că înainte mergeau fără să-și simtă picioarele, fără ca fiecare pas să cântărească povarnic. Acum drumul trece altfel. Spinos, mizerabil și aspru. Niciun scotch din lume nu i-ar mai putea ajuta.

Știu oameni care merg așa până rămân desculți. Desculți de inimă. De nu-i mai poate ajuta niciun inimar din lume, dacă ei ar exista. Darămite să se mai ajute ei singuri.

E 5 dimineața și eu îmi răspund că, de bună seamă, să lipești o inimă e o artă. Trebuie făcută cu măiestrie. Și, spre deosebire de cizmarul fără cizme, inimarul, dacă ar exista, trebuie că are inimă. Căci ăsta ar fi secretul meșteșugului lui.

E 5 dimineața și-mi dau seama că există inimari. Sunt oamenii care ne iubesc. Trebuie doar să-i lăsăm să ne ajute să ne reparăm inima.

Cam atât.

Poate încă ceva… E 5 dimineața și eu mă gândesc că tare mult îmi iubesc inimarii!

Pe Laura o găsiți cu totul aici



Citiţi şi

50 de ani să iubeşti, fără concediu…

Femeile bune trebuie luate de lângă idioții care nu le merită

… și mai apoi un bărbat

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
10,464 views

Your tuppence

  1. Camelia Cîmpean / 14 May 2016 11:02

    Ar fi o chestie, asta cu inimarii… ori de câte ori te împiedici, sau târșești picioarele a lehamite de viață, ori de câte ori trebuie să zici săru-mâna pentru una de ți-a tuflit moaca pe loc, îți iei inima și te prezinți la coadă la inimari, să te rezolve ei… frate, ce coadă lungă… și mai ai și numărul enșpemiicincisutetreizecișitrei pe listele de înscriere… dar tot ar fi bine! Că chestia cu existatul oamenilor care te iubesc, e cam cu scârțâitoare. Și așa erau puțini pe suprafață de metru pătrat, dar dacă îi mai cheamă pe câte unul și pe lumea ailaltă, pas de mai găsește unu – doi prin vecinătate! Depășiți numeric, în mod sigur, de ocaziile în care trebuie să te oblojească!
    Tu zici că te obișnuiești, că-ți intră în normal și că nu e bine! Tu zici că uităm să dansăm, să zburăm, și că nu e bine! S-ar putea să ai dreptate! Eu credeam că dacă reușești să te târăști după fiecare papuc în bot, apoi să mergi, măcar în patru labe, seamănă cu o victorie mai mare decât cele repurtate atunci când picioarele-ți lăsau urme doar pe alei mărginite de micșunele și bujori. Fiecare cu dreptatea lui! Dar, să știi, eu sunt optimistul de după colț și aplaud chestia ta cu inimarii… ar ajuta, în mod sigur.
    Se spune că ne reîncarnăm de atâtea ori de câte este nevoie spre a duce viața perfectă. Într-o viață viitoare, mai aproape de perfecțiune, promit să fac școala de inimari și să practic într-un cabinet cu soare, flori și firmă luminoasă, pe care să scriu ”inima după o ilb”. Adică, ”inima după o idee de laura baban”. Să fii iubită!

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro