Întâlnirea de la 35 de ani

Roxana Dumitrașcu

21 August 2014

Roxana DumitrașcuŞi se face că sunt iarăşi acasă, acolo unde am copilărit, în căsuţa de la ţară. Mi se întâmplă tot mai des să urc în podul casei, un pod cu bârne groase de lemn pe care în copilărie îl numeam “Podul secretelor”. Pe atunci mi se părea imens, cu cotloane numai bune de ascuns vorbe şi idei, secrete şi amintiri. Am 35 de ani şi urc iarăşi scara de lemn aşa cum o urcam când eram copil. Acolo, deasupra lumii, de unde vedeam toată Valea Siretului, şi de unde visurile mele aşteptau să îşi ia zborul. Am găsit valiza mea cu amintiri, despre care uitasem ca există şi când am deschis-o m-au copleşit lacrimile şi emoțiile.

Vrafuri de scrisori şi amintiri, oracolul meu din 1993, bileţelele mele pasate pe furiş în orele de clasă, dar înainte de toate m-am regăsit pe mine copil, adolescent. Mi-am regăsit scrise pe hârtie toate gândurile, toate planurile prin care simţeam că pot cuceri lumea. Când îmi doream ca “lumea sa fie un haos al fericirii, în care oamenii să creadă în Dumnezeu şi să se iubească unii pe alţii”. Şi tot acolo erau şi scrisorile bunicii mele cu gândurile ei de om bun şi curat, cu toata dragostea ei revărsată în cuvinte .”Draga mea Rocsănică, lumina ochilor mei, abia aştept să iei vacanţă şi să petrecem dimpreună sărbătorile…”

Şi acolo am plâns, am plâns cu toată apăsarea celor 20 de ani, am plâns pentru toate visurile pe care nu mi le-am putut realiza, pentru dezamăgirea produsă copilului “Roxana”, dar şi cu o mare fericire pentru că în unele încă mai cred.

scrisori

Am stat şi m-am întrebat când anume ne pierdem de noi pe drumul creșterii noastre ca oameni. Uităm toata exuberanţa cu care am visat, tot acel curaj nebunesc care ne hrănea doar cu certitudini. Dar, mai ales, acolo, printre vrafurile de scrisori pe care eu şi soţul meu ni le-am scris timp de 5 ani, m-am întrebat cum se face că, deşi astăzi avem la îndemână atâtea mijloace de comunicare, mesajul e frânt şi simplist.

Am retrăit pas cu pas aşteptarea unei scrisori. Zile întregi de aşteptare, drumurile nesfârşite la Poştă ca să îmi iau scrisorile trimise la “post restant”. Am recitit telegramele, bunicile sms-ului modern, telegrame trimise soţului meu prin care îl anunţam că ne puteam vedea peste o lună, specificând data şi ora. Şi am savurat acea aşteptare, îndepărtând cu toată fiinţa graba şi zumzetul, tonul de mesaj al mobilului care anunţa mesajele. Şi pe fundal continuam să aud vocea telefonistei care repeta ce-i dictam, cu “stop” în loc de punct.

Am recitit o seară întreagă pasaje întregi din viaţa mea, întâmplări uitate, am redescoperit oamenii aşa cum era odată şi la final am concluzionat că nu exista tristeţe mai mare pe pământ decât aceea de a fugi fără oprire spre o ţintă pe care noi singuri ne-o îndepărtăm, fără puterea şi înţelepciunea de a ne aşeza uneori doar atât cât să ne aducem aminte de noi.

Şi se întâmplă o magie: se întâmplă că într-un pod prăfuit, pe care tu îl credeai fermecat, să te întâlneşti peste ani faţă în faţă cu tine, copilul. Și poţi minţi câţi adulţi vrei, dar nu vei putea minţi niciodată un copil. Şi ceea ce un copil nu-ţi va ierta niciodată va fi incapacitatea ta de a mai crede că “totul este posibil”!

Pe Roxana o găsiți cu totul aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.

Citiţi şi

Căutări…

Un sărut cât toată dragostea neîmpărtășită a tuturor fetelor din lume

Un bădăran înfumurat

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,543 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro