Între iubirea-lipici şi fuga de ataşament

Alina Grozea

8 February 2015

Alina GrozeaFollow your heart, but take your brain with you.(Autor anonim deştept)

Ideea acestui text mi-a venit pentru că în ultima vreme am pierdut nepermis de mult timp, dintr-o pornire aproape masochistă, lecturând materiale despre lume, viaţă şi, mai ales, dragoste, pe bloguri şi site-uri de psihologie aplicată şi dezvoltare personală. De fiecare dată când fac asta, reuşesc să găsesc în fiecare expunere 2-3 idei de bun simţ şi-n rest de prostii care mă scot din minţi – panseuri idealist-utopice, sfaturi nerealiste, citate din înţelepţi budişti şi Maici Tereze care împing la extrem noţiuni şi ideologii rupte de posibilităţile noastre concrete de desăvârşire sufletească şi curăţire mentală. Natura umană (definită de un egoism ancestral, care nu-i neaparat un lucru rău, ci plămada instinctului nostru de supravieţuire) este profund ignorată, se teoretizează grosolan, se ignoră complexitatea contextului social în care creştem şi ne târâm zilele cei mai mulţi dintre noi.

Întotdeauna în articolele de genul ăsta se găseşte câte o frază care mă prinde în mreje, mă convinge să-mi lepăd crusta de cinism şi să-ncerc măcar să mă ridic la nivelul unor idei măreţe, dar în loc ca fraza respectivă să se constituie într-un punct de climax al demersului motivaţional şi să mă facă să rumeg în tihnă revelaţia, delirul continuă aberant până la un nivel ce-mi tufleşte, inevitabil, tot entuziasmul mistic.

Unul dintre subiectele dezbătute intens în ultima vreme şi foarte la modă prin aceste refugii virtuale este blamarea noţiunii de ataşament în iubire. Pledoariile sunt vehemente, ideea de iubire este poziţionată în evident contrast cu ideea de ataşament, ni se pune în vedere că dragostea pură, solară contravine flagrant nevoii de celălalt, sentimentului de posesie, geloziei, orgoliului de a ţi se răspunde cam cu aceeaşi monedă la sentimente. Ideal e să dai fără să vrei neapărat să primeşti. Ideal  e să simţi tot ce-i mai frumos şi generos pe lume, fără să ai aşteptări şi nici motivaţii concrete pentru sentimentele tale. Iar ele să-şi tragă seva numai din interior, ca dintr-un fel de sac fără fund.

Curentul mioritic de gândire ce valida ca sentiment autentic dragostea brăzdată de doruri şi suferinţe, aprig încercată de piedicile lumeşti, de ispite şi limitări interioare neîndeajuns înfrânte, a fost înlocuit cu viziuni exotice conform cărora iubirea nu poate fi altceva decât serenitate plenară, detaşare completă, altruism desăvârşit, dar şi eliberare totală de orice element uman sau material ce ţi-ar putea îngrădi spaţiul fizic şi spiritual. Independenţă. Exuberanţă. Necondiţionare.

love 3

Mitul Zburatorului a fost astfel înlocuit, cât ai zice peşte, cu mitul nesimţitului zen. Al celui care te iubeşte, dar îl doare fix în cot dacă tu îl iubeşti sau nu. Al celui căruia nu-i pasă dacă pleci sau dacă rămâi, dacă te păstrează sau dacă te pierde, dacă-l înşeli sau îi eşti fidelă. Căruia îi este suficient ce simte el si nu se raportează nici să-l tai la stimuli exteriori. În faţa dragostei lui stelare, eşti liberă ca pasărea cerului, faci ce vrei şi ce-ţi place, dacă-l vrei pe el, bine, dacă nu, iarăşi bine. El te iubeşte oricum, necondiţionat, nimic nu-i zdruncină echilibrul, eul său generator de vanităţi şi slăbiciuni umane este anihilat, nimic nu-i poate şterge zâmbetul senin de pe faţă şi nu-l poate extrage din contopirea sublimă cu întreg Universul.

Ştiu, exagerez, dar cu impresia asta rămân după ce parcurg anumite expuneri care, repet, m-ar fi putut convinge, m-ar fi putut îmblânzi dacă n-ar fi plusat prea grosolan către abstract, dacă nu ar fi depăşit nişte limite – aşa cum le percep eu – ale rezonabilului.

Ce mai tura-vura, întorcându-mă la concret, pot spune că mie tare mi-ar plăcea ca perechea mea să mă aleagă în cunoştinţă de cauză din noianul de muieri care populează planeta. Să mă iubească nu numai pentru că sunt o vietate care merită, by default, să fie iubită, ci şi pentru că adoră cum zâmbesc, cum scriu, cum îl alint, cum mă încrunt sau cum îl pronunţ pe “r”. Să mă iubească pentru că sunt eu şi nimeni altcineva. Să mă iubească mai mult decât pe oricine altcineva. Să nu se culce pe-o ureche că eu îl iubesc necondiţionat, cu resurse sufleteşti de guru tibetan, ci să lupte clipă de clipă pentru iubirea mea şi pentru lucrurile care ne-au adus şi ne ţin împreună. Şi să încerce din răsputeri să ascundă – dar să nu-i reuşească întotdeauna – faptul că s-ar simţi absolut pierdut dacă m-ar pierde. Că o zi, o lună sau poate chiar o viaţă n-ar mai fi acelaşi, fără mine, că mirosul vanilat al umărului meu l-ar bântui măcar un anotimp, măcar o veşnicie.

Pe de altă parte, nimic nu mi se pare mai penibil şi mai dizgraţios decât iubirea-obsesie, pângărită de frustrări şi de o nesiguranţă maladivă, iubirea care te devorează, te depersonalizează. Nu cred că nu putem fi o pereche întreagă şi funcţională dacă nu respirăm acelaşi aer 24 din 24, dacă nu avem acelaşi job, dacă nu ne sfârşim unul altuia propoziţiile, dacă nu ne monitorizăm reciproc telefoanele mobile şi adresele de mail. Nu consider că-i normal să mă-nverzesc la faţă dacă văd că iubitul meu dă bineţe vreunei dudui arătoase sau dacă îmi mărturiseşte că Angelina Jolie i se pare o tipă foarte mişto. Nu vreau un bărbat legat în permanenţă de fusta mea şi nici mie nu mi-ar plăcea să simt nevoia de a fi agăţată non stop de nădragii lui. Am trăit şi tipul ăsta de ataşament bolnăvicios şi absurd, şi mă uram pentru cât sunt de proastă, în momentele de luciditate mi-era şi milă, şi silă de persoana mea.

Eu cred de fapt că iubirea frumoasă şi curată (nu neapărat cea abstractă, întoarsă pe toată feţele de filosofi cu lacune mari la capitolul experienţă de viaţă)  e aceea care te face să te aşezi, lângă un suflet, la casa ta, e cea care naşte prunci şi tihnă, cea care te împlineşte şi te face să te simţi întreg. Cea care te trimite în lume pentru a te aştepta, apoi, în prag, cea care-ţi respectă intimitatea, cea care-ţi lasă lesa suficient de lungă (pentru că o lesă, acolo, tot există, altfel n-ar avea niciun haz), dar nu se autoamăgeşte, ipocrit, că a deprins arta de-a nu se perpeli deloc de grijă şi dor. Şi iubirea asta nu înseamnă nici detaşare totală, nici libertate prost înţeleasă, dintr-aceea cu iz de libertinaj, dar nici o contopire nefirească, forţată, a două entităţi dintre care până la urmă una sufocă, iar cealaltă, de drag sau neputinţă, se lasă sufocată.

Nu am văzut să aibă sorţi de izbândă nicio abordare disproporţionată, nicio stridenţă în comportamentul amoros. Nu cred în fericirea celor care-şi construiesc cuplul pe ideea de independenţă absolută, dar nici în a acelora ce-şi unesc destinele cu superglue, oricât de romantică şi pătimaşă ar fi lumina în care aşază acest demers.

Nu, nu cred că iubirea poate fi despărţită, sever şi irevocabil, de ideea de ataşament, aşa cum nu cred că în spatele ataşamentul total, al uitării de sine şi topirii în celălalt, se poate ascunde ceva care să semene, cât de cât, a iubire.

 Pe Alina o mai puteţi citi în cărţile ei, „De ce nu-mi găsesc pe cineva“ şi „Toate drumurile duc la mine“, ambele apărute la editura Cartea de Suflet. Detalii, aici.

Citiţi şi

Unde e dragostea? Unde? Unde?

Nu te întoarce niciodată la locul „crimei”

Iubirea e atunci când…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,837 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro