Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Invitație la cafea

13 February 2018

Când trăiești agățat de o speranță, nu trăiești la întâmplare. Speranța te ghidează, te ține la suprafață, te hrănește, te obligă să continui, te încarcă de energie și îți ostoiește arsura sufletului.

Când ne-am despărțit, pentru că el urma să-și facă studiile în străinătate, iar eu să le continui pe ale mele într-unul dintre modestele centre universitare din țară, nu ne-am propus să continuăm de la distanță relația – știam că nu ar fi avut nicio șansă – însă el mi-a dăruit o speranță. Mi-a spus că, la un moment dat, viața ne va aduce din nou împreună. Și o să știu asta, atunci când voi primi invitația lui la o… cafea!

Am continuat să trăiesc egoist, ghidată de gândul la acea posibilă „cafea” din viitor. Căci dacă el poate că s-a exprimat metaforic, cu timpul, în capul meu, cafeaua cu el a căpătat contur și consistență. Și un sens cât se poate de concret – avea să mă invite să bem împreună o cafea aromată, fierbinte, cea mai bună, cea mai cremoasă cafea posibilă… Până atunci, mă mințeam, preparându-mi singură, acasă, cafelele  – uneori două, doar de dragul jocului, doar de dragul de a-mi imagina că suntem nu la prima reîntâlnire, ci la cea de-a … nu știu câta, întâlnire la care noi, desigur, ne bem împreună cafeaua. Cu gândul ăsta mi-am luat un espressor, cu gândul ăsta dependența mea de cafeină a căpătat sens.

cafea cuplu

sursa foto: pinterest

Am terminat facultatea și, deși nu țineam legătura – nici măcar să-l spionez pe rețelele de socializare nu puteam, căci fie nu avea conturi, fie avea cu un nume fals – atunci când s-a ivit ocazia unui job fix în orașul în care plecase el, nu am ezitat. Nu îmi garanta nimeni că el ar mai fi fost încă în oraș sau, dacă ar mai fi fost, că l-aș fi întâlnit sau, dacă l-aș fi găsit, că nu ar fi fost deja însurat. Dar nu conta nimic din toate acestea pentru mine, conta numai… speranța! Aceeași care-mi ducea pașii către un vis întrerupt la jumătate.

A durat câteva luni să mă instalez și să încep să mă acomodez cu noua mea viață, așa că nu avusesem prea mult la dispoziție să mă gândesc la ce am de făcut pentru a-l găsi. Totuși, am început să leg prietenii în comunitatea de români din oraș. Și așa se face că una dintre noile mele prietene, străină de tot ce sufletul meu târa după el, mi-a propus, la un moment dat, să-mi prezinte pe cineva. Tot român, cu un job bun, dar oarecum retras, singur. Și căruia – știau ei, prietenii lui – sigur îi lipsește o prezență feminină. Ce-i drept, nu aș fi fost prima fată pe care i-o prezentau și de aceea, am refuzat. Nu-mi plac întâlnirile aranjate și nici nu aveam deschidere către așa ceva. Nu încă… mai avem nevoie de puțin timp… încă nu băusem cea mai așteptată cafea din viața mea!

Însă refuzul meu nu le-a împiedicat planurile, căci la următoarea întâlnire între prieteni – coincidență sau nu – chiar într-o cafenea, l-au adus cu ei pe cel pe care voiau neapărat să mi-l prezinte.

Iar aici, filmul meu… s-a întrerupt.

Am rămas într-un stop cadru neregizat, cu ceașca de cafea în mână, cu gustul catifelat al ultimei sorbituri încă în gură, cu privirile mângâindu-i indiferente pe cei din jur… Nu am crezut niciodată în coincidențe (și nici acum nu cred), dar ce șanse erau ca bărbatul pe care eu refuzam să-l întâlnesc să fie chiar… el? Aproape niciuna… și totuși, era chiar el! M-a văzut și n-a tresărit (de unde bănuiala mea că el deja știa… oare nu cumva pusese el totul la cale? nu am aflat nici până azi), însă ochii i s-au umplut de lumină. A intrat în joc, mi-a întins mâna să se prezinte și mi-a spus:

– Mulțumesc că ai acceptat invitația mea la o … cafea! Sunt…

Și l-a bufnit râsul. Mie, în continuare, nu-mi venea să cred că nu visez. Că nu cumva, de atâta scenarii frământate în minte până atunci, îmi pierdusem mințile și imaginația îmi juca o festă grosolană.

M-a îmbrățișat și m-a sărutat, fără alte introduceri, ca și când niciodată nu ne-am fi despărțit niciodată, ca și când nu ar fi trecut decât două zile de când nu ne-am văzut. Și atunci, speranța mea, cea care mă adusese până aici, în fața lui, în sfârșit, devenise certitudine. Anii petrecuți departe, îndoielile, întrebările, totul se topise în emoția regăsirii. Și în gustul unic al fiecărei cești de cafea la filtru pe care, de atunci încolo, obișnuim să o bem împreună, așa cum nu degeaba am visat în toți acești ani.

Vă spun, dragile mele, nu vă pierdeți niciodată speranța în dragoste, oricât de absurdă poate părea la un moment dat. Ea este firul ce ne scoate din labirintul tuturor obstacolelor pentru a ne oferi libertatea de a iubi.



Citiţi şi

Fotografia și citatul zilei – „Eu sunt o scrisoare de dragoste”

Povestea care se repetă la nesfârșit

Știu, inimă!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,317 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro