Istorie în trei culori

Liana Oprea

26 June 2012

Acum 164 de ani, la 26 iunie 1848, Guvernul revoluționar provizoriu decreta Tricolorul – roșu, galben și albastru – ca reprezentând steagul național al tuturor românilor, și purtând deviza, pe atunci în caractere chirilice, DPEПTATE ФPЪЦIE (Dreptate, Frăție).

Revoluționari de la 1848 purtând drapelul inscripționat „Dreptate - Frăție”. Acuarelă de C. Petrescu.

Încă din 26 aprilie, menționează Gazeta de Transilvania a acelor vremuri, studenții români susținători ai revoluției aflați la Paris salutau un nou guvern al cărui drapel era albastru, auriu și roșu. Cu privire la alegerea culorilor, heraldistul Petre Vasiliu Năsturel (1854-1920) avansa ipoteza semnificației porțiunii galbene, care ar putea reprezenta, ca și în cazul albului din drapelul Franței, un metal heraldic (aur, argint). Alți istorici cred că tricolorul nu se inspiră din epoca modernă a Europei, ci este reprezentarea unei tradiții românești mai vechi. Roșul, galbenul și albastrul au fost observate pe diplomele regale, pe scuturi, stindarde și steme ale curții lui Mihai Viteazul, în secolul XVI. În timpul revoluției valahe din 1821, cele trei culori erau prezente pe steagurile rebelilor lui Tudor Vladimirescu. Pentru prima oară, acum se atestează semnificațiile culorilor, ca fiind Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul grânelor), Frăție (roșul sîngelui).

În 1834, domnitorul Alexandru Ghica supunea aprobării sultanului Mohamed al II-lea modelul drapelelor de luptă, un steag „cu fața roșie, albastră și galbenă, având și acesta stele și pasăre cu cap în mijloc”, spunând, la înmânarea drapelurilor către oștire: „Steagurile aceștii de Dumnezeu păzite țări din vechime au fost fala oștirilor sale și semnele slavei lor… Miliția românească organizată pe temeiuri de regulă și disciplină europeană, dobândește iarăși acel drept din vechime și primește steagurile sale cu fețile naționale și cu pajera prințipatului. Domnia mea dar încredințează acum batalioanelor de infanterie și divizioanelor de cavalerie aceste steaguri ca un sfânt depozit al cinstii, al credinții și al supunerii către legile întocmite…”.

În aprilie 1848, revoluționarii transilvăneni de la Sibiu alăturau culorile tradiționale ale Principatului Transilvaniei – roșu și galben – albului, care simboliza pacea.

Într-o notă către trimisul extraordinar al Porții, Suleiman Pașa, ministerul de externe al Guvernului provizoriu al Țării Românești de la 1848 spunea: „colorile eșarfului ce purtăm noi diriguitorii, precum și toți impegații, nu sunt de datină modernă. Noi le-am avut încă de mai înainte pe steagurile noastre. La primirea dar a cocardei și a eșarfelor tricolore nu am urmat duhul de imitație sau de modă … cele trei colori au existat de demult, străbunii noștri le purtau pe pavilionul lor și pe steagurile lor. Deci ele nu sunt un împrumut și o imitație din prezent sau o amenințare pentru viitor.” În primăvara națiunilor care a fost revoluția de la 1848 pentru Europa, același tricolor flutura în aerul transilvan, la Blaj, în Iași, la București, ajungând până în Franța, prin tinerii români care studiau la Paris.

După înăbușirea revoluției împotriva ordinii supranaționale încă susținute de Congresul de la Viena și Imperiul Otoman, participanții la mișcările de la 1848 sunt persecutați pentru vina de a fi purtat însemnele tricolore revoluționare.

70 de ani mai târziu, la Alba Iulia, în 1918, fluturau cele trei culori pentru românii reuniți pentru prima oară între aceleași granițe.

Privind în urmă, spre istorie, vedem oameni care au luptat și au murit pentru trei culori. Suferință, represiune, vibrația, spasmele și entuziasmului unei nașteri, cea a Europei națiunilor. Pășim acum peste o altă frontieră, a diversității universale, la care nu avem nevoie de viză sau pașaport, ci doar de noi înșine. Granițele între eu și celălalt încep să se șteargă, culorile să se amestece. A trebuit mai întâi să ne definim identitatea: de trib, de populație, de popor, de națiune – pentru a putea ajunge la identitatea de om. Văd streagul românesc nu ca pe o restrângere, o constrângere, fanatism sau anacronie, ci ca pe o lecție despre idealuri, despre transformare și curaj. O paradigmă a vremurilor și a capacității de înnoire proprii oamenilor.

Citiţi şi

Șapte imagini de pe retina timpului

Cum am ajuns aici? Ce e de făcut?

Discursul psihotic al zilelor noastre

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,245 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro