Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Iubire pentru zece vieți

15 February 2018

Pierduse şirul anilor. Ştia doar că la fiecare zece ani trebuie să se reîntoarcă în micul golf, să se scufunde în valurile dătătoare de viaţă. A câta oară să fie? A pierdut şirul. Luminile oraşului aşezat pe partea cealaltă a golfului dădeau valurilor o strălucire ireală. Oraşul ? Hmm… Acum câteva mii de ani acolo era doar un şir de grote săpate în calcarul stâncilor. Asta nu a uitat. Nu a uitat nici feţele bărboase ale pescarilor care au salvat-o când a fost aruncată pe stânci… primele imagini imprimate în memoria ei veche de câteva mii de ani. N-avea cum să le uite. Cine era ea? De unde venea? Nu ştia. Ştia doar că e diferită. Că iubeşte apa, că acel golf o face să fie deosebită faţă de ceilalţi oameni de pe pământ.

La fiecare 10 ani se întorcea în acest golf,  se scufunda în valurile reci dătătoare de viaţă. Singura apă de pe pământ care, pentru ea, avea darul de a opri timpul în loc. Mai exact… să o întinerească cu 10 ani. De ce numai ea? Nu ştia şi… a încetat să se mai întrebe. A văzut multe… a trăit multe. A avut multe “vieţi” de câte 10 ani. Pentru că la fiecare 10 ani trebuia să plece. Să se mute în altă parte, să o ia de la-nceput, alt nume, altă ţară… alţi oameni… De câte ori nu s-a gândit să le spună… să strige… să se descarce… S-a întors de multe ori în locuri pe care le părăsise demult,  şi-a văzut prietenii şi cunoscuţii îmbătrâniţi… unii, alţii erau morţi de mult. După un timp a încercat să evite să se mai întoarcă în locurile unde şi-a petrecut “cei zece ani”. Acestea au început să devină tot mai multe.  O durea acest drum. O dureau amintirile. O dureau oamenii la care începuse să ţină şi care nu mai erau.

Dar trebuia să vină. Trebuia să se întoarcă aici, ca şi criminalul la locul faptei, ca un hoţ. Venea în timpul nopţii, se dezbrăca în razele lunii,  se aruncă în valurile scăldate de luminile oraşului de pe celălalt mal. Şi uita totul. Apa o transforma. Apa o ajuta să renască… şi pentru moment, să uite. Doar lacrimile nu reuşea să i le şteargă… acea apă… se contopeau, se uneau cu apa care-i şiroia pe trupul întinerit. Acum… de data aceasta, parcă totul devenea mai dureros. Lacrimile o ardeau şi aerul a devenit dintr-o dată irespirabil.  Nu reuşea să uite… să-l uite pe EL. Bărbatul pe care-l iubea cum n-a iubit pe nimeni până acum,  pe care trebuia să-l lase în urmă. Trebuia?! Trebuia să meargă mai departe. Să-l uite şi pe el aşa cum a uitat toate “episoadele de câte 10 ani”. Greu dar… TREBUIA. Aşa era scris… De ce? Nu ştia…

60172472e74d7d5eccf59a21d6bbea6e

sursă foto: plus.google.com

Focul…

Mirosul… pocnetul liniştit al lemnelor ucise de flăcări, scânteile mici care pluteau în aer pentru o clipă, toate astea îi făceau bine. Îl linişteau şi îi dădeau o stare de beatitudine.
Focul avea un efect magic asupra lui. Focul îl făcea să zâmbească. Focul era…  ACASĂ… pentru el. Era, bine-nţeles şi ceva genetic la mijloc. Nu se putea altfel. Pe planeta lui, focul era elementul de bază. Cel care a dat viaţă, dar care, la final, a şi distrus-o.

FireFlames9_5344119_55419 (1)
Erau aproape 11000 de ani de când trăia pe pământ. Planeta lui era pe moarte demult, iar el a fost printre ultimii care a părăsit-o. Despărţirea a fost grea… ca o naştere. Sau moarte? Nu ştia pentru că încă nu murise. Sau…? Dar putea să spună că s-a născut. S-a născut pe Pământ, unde se refugiase acum 11000 de ani. Ştia condiţiile de viaţă, studiase această planetă cu mult timp înainte de a se refugia aici. Ştia că nu e ca la el… acasă, pe planeta lui de foc. Ştia că oamenii aici sunt muritori, iar el ar fi devenit la fel dacă era expus acestui mediu. Nu ştia de ce. Cărui fapt se datora acest lucru? Poate apei, deoarece apa era singurul element care exista din abundenţă pe pământ. Dar nu era sigur.
Pentru oameni apa era un element vital… pentru el, nu. Ba mai mult… pe cât posibil… trebuia să o evite şi… să-şi poarte în permanenţă medalionul de la gât. Era singurul lucru care îi putea opri procesul de îmbătrânire. Singurul lucru care îl mai lega  de „acasă”… un simplu cristal din acelea care se găseau din abundenţă pe planeta lui natală. De fapt, însăşi planeta era un cristal uriaş, un cristal de foc care-i făcea pe locuitori să devină nemuritori.

Acasă? Un cuvânt gol… În ultimul timp nu se mai uita pe cer. Nu mai căuta locul unde planeta lui se stingea încet. Acasă  a devenit, încet-încet, Pământul… Încet… foarte încet… 11000 de ani tereştri. O nimica toată pentru el, dar un lucru ieşit din comun pentru pământenii care aveau un ciclu de viaţă atât de scurt. Hmm… scurt dar… intens… Această planetă atât de albastră, plină de viaţă… dar şi de moarte. “Ce contrast uimitor… Ce amestec ciudat de sentimente”. Şi, gândind asta, ochii-i alunecară pe valiza aşezată dincolo de foc.

Valiza… recipientul din piele în care îşi adunase toate amintirile vieţilor trecute. Vieţi? Nu erau vieţi complete… pe de-o parte, deoarece erau doar cicluri de câte 10 ani pe care le trăia în anumite locuri, după care trebuia să se mute. Să-şi schimbe identitatea şi eventual ţara pentru următorii 10 ani. Şi asta pentru că el nu îmbătrânea. Ceilalţi nu trebuiau să ştie că el e diferit. Pe de altă parte, fiecare obiect din acea valiză constituia o perioadă de 10 ani. O amintire a acelei perioade. “O viaţă de om” într-un obiect… şi semnul sfârşitului acelei vieţi scurte. Un obiect funebru… dar plin până la refuz de trăiri, de sentimente, de amintiri. A trecut prin multe în 11000 de ani. A fost un martor tăcut al zbuciumului acestei omeniri. Un martor ocular. Poate singurul… Nu poate!… sigur! Atâţia oameni dragi, atâtea despărţiri şi tot de atâtea ori… murind câte puţin.

Ura acea valiză… şi o iubea în acelaşi timp. O privea fix aşteptând un miracol. Un răspuns… DE CE? Valiza însă tăcea mai departe, inertă… ascunzând în burta ei atâtea „vieţi”.
Ochii plini de lacrimi îl făcură să-şi mute privirea din nou asupra focului. Flăcările îl mai linişteau. Îi dădeau din nou viaţă şi speranţă… de obicei… de fiecare dată… sau aproape…

Dar acum nu… lacrimile continuau să-i umple ochii, transformând lumina focului în imagini ireale. Dansul flăcărilor lua forme omeneşti. Trupuri de oameni dansând… unduindu-se. Şi mai apoi… EA… offf… cât de mult o iubea şi cât de greu îi era să o lase în urmă. Chipul ei râzând era sculptat de lacrimi şi foc direct pe retina ochilor lui. Revoltat, îşi şterse lacrimile cu dosul palmei.

“Trebuie să plec! Nu se poate altfel! Nu pot să o văd murind înaintea mea. Nu pot! Mai bine acum… decât mai târziu.”

Soarele urca încet la orizont, scălda plaja micului golf aflată pe malul opus al oraşului. O femeie tânără, frumoasă, ieşea din valuri şi se îndrepta agale înspre locul unde un bărbat o aştepta cu un prosop mare de baie. Acesta o acoperi şi o şterse tandru, după care o aşeză pe  valiza aruncată lângă jarul unui foc stins. Îi sărută  genunchii săraţi mirosind a mare.
Aveau privirile pierdute, departe, fiecare în gândurile lui. Într-un târziu… se treziră parcă deodată şi spuseră aproape în acelaşi timp:

– Iubito… vreau să..

– Ştii… aş vrea să…

Izbucniră în râs…
– Spune tu.

– Nu! Spune tu prima.

– Iubitule… aş vrea să-mi promiţi un lucru.

– Bine-nţeles. Orice…

– Aş vrea să-mi promiţi că niciodată nu mă vei mai aduce în golful acesta, că nu mă vei lăsa să vin chiar dacă, prin absurd, la un moment dat, îţi voi cere acest lucru.

Bărbatul se uită curios la ea. Vru să întrebe “de ce”… dar, într-un târziu, spuse:

– Bine-nţeles, draga mea. Apoi, zâmbind:

– Mergem?

– Da, spuse ea după ce-l sărută. Acuma da..

S-au ridicat şi s-au îndreptat încet înspre maşina parcată puţin mai departe.

– O secundă… spuse el. Se întoarse lângă focul stins pe plaja golfului, îşi scoase medalionul în formă de cristal de la gât, se uită pentru o clipă la el şi îl aruncă cu toată puterea în valurile mării.

– Ce ai aruncat în apă, iubitule?

– Nimic… doar o piatră, să ne aducă noroc, spuse el râzând.

Peste câteva zile, în ziarul local al orăşelului de pe marginea golfului, un articol  făcea senzaţie pe prima pagină:

Pe plaja dinspre estul golfului, un pescar a găsit o valiză care conţine obiecte de o valoare arheologică inestimabilă. Din declaraţiile oficialităţilor putem reţine că unele dintre aceste obiecte, dacă se vor dovedi autentice, istoria lumii ar putea  fi rescrisă….”

Guest post by Voica

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

O blondă tinerică și un munte de bărbat

Iubesc, deci sunt viu!

De ce-ai omorât-o, câine, nu ți-a fost milă de ea?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
579 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro