Iubirea cu rest

Cori Anton

3 September 2014

Cori AntonIubirea mea a pierit de multe ori. Poate, de prea multe ori ca să nu-mi știrbească încrederea în ea. N-a durat niciodată mai mult de vreo trei ani și jumătate. La douăzeci de ani, mi se părea un lucru normal. Eram tânără, aveam capul plin de planuri și n-aveam de gând să mă fixez într-o relație. La treizeci, găsirea unui partener “€œideal”€™ nu corespundea conceptului meu de viață. Eram în plină ascensiune profesională. Ne-am fi stat în drum unul altuia. În viața mea de atunci nu mai încăpea altcineva, deși recunosc că mi s-a întâmplat, nu o dată, să strâng o pernă în brațe, noaptea, tânjind după o îmbrățișare, iar trupul aprins de dorință să nu mă lase să adorm. Desigur, am dus și dorul acelei “mari iubiri” care mă aștepta undeva în lume, a partenerului desăvârșit, care va privi în ochii mei și mă va recunoaște din primul moment.

Recunosc că, în toți acești ani, m-am mai simțit condusă de emoții trecătoare și de păreri firave că ar fi emoții, dar n-au fost, sau, dacă au fost, au rămas suspendate, pentru că, meteoric, plecau din viața mea cei care mă făceau să le trăiesc. Un oarecare proces bio-chimic, aflat probabil sub imperiul trăirilor și emoțiilor născătoare de început de îndrăgosteală, îmi rămânea mereu ca un rest cu care trebuia să mă descurc după fiecare relație care se termina. Ba mă desprindeam eu, ba se desprindea el, un lucru era sigur: eu rămâneam cu biochimia mea. Foarte greu părăseam acea retortă.

Uneori, după astfel de întâmplări, rămâneam suspendată într-un fel de ne-acțiune și, iarăși, pentru o vreme nu mai știam de unde trebuie reluat firul lucrurilor și unde-i rostul și locul pe care trebuie să i-l fac bărbatului din viața mea. Prietenele îmi spuneau să-i fac loc. Poate nu are loc. Deși locul de lângă mine era de la o vreme mereu gol. Ar fi avut unde să se așeze un bărbat. Și-atunci de ce nu se așeza oare?

Poate că locul trebuia să i-l arăt eu. Dar poate eu nu știam să mă știu atât de bine încât să-l fac și pe unul dintre ei să vrea să mă știe. Cum te poți lasă știută de altcineva, dacă nu te știi tu pe tine mai întâi? Înțelegeam asta ca pe o călătorie în căutarea de sine, și asta trebuia întreprinsă cât mai repede, pentru că mă așteptau întâmplări care doreau să-mi devină amintiri.

femeie singură

Și, o vreme, asta am făcut. Am parcurs Purgatoriul meu. Unul mic, dar purgatoriu. M-am rugat, am sperat, am citit, am scris terapeutic despre stările mele interioare, emoțiile și afectele mele, am regăsit frumusețea în lucrurile mărunte, în călătorii, m-am revizitat prin locurile de unde plecasem de la mine însămi demult. Și m-am uitat în sus, am privit cerul, care, mereu are ceva de oferit oamenilor. Cerul ne învață că noi, oamenii, putem iubi larg, în primul rând pe noi înșine. A fost un fel de regăsire, făcând un ocol prin exterior ca să ajung înapoi la mine.

Și, într-o zi, am înțeles la ce e bună uimirea. M-am mirat în primul rând de mine însămi ca de un liman la care tot îmi doream de mult să ajung și nu se mai întâmpla.

Doar când l-am cunoscut pe acel bărbat, inteligent, sensibil și puternic deopotrivă mi-am dat seama că până atunci îmi refuzasem de la viață ceva esențial. Asta îmi transmiseseră viscerele mele, pentru că doar atunci când l-am întâlnit pe el vocea mea interioară, trezită din adormirea-i de ani în materie de îndrăgostire, mi-a șoptit: el e!

De la o vreme viață mea este un șir de dimineți ce au în ele o fereastră deschisă de mine și două cafele pregătite de el.



Citiţi şi

E timpul

„Rămâi cu mă-ta!” Asta meriți!

A fi sau a nu fi parte din aventură

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,018 views

Your tuppence

  1. Flore / 9 October 2015 22:59

    Ma regasesc in aproape tot ce spui cu exceptia finalului.. astept sa am șir de dimineți ce au în ele o fereastră deschisă de mine și două cafele pregătite de el….

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. MIRELA / 8 October 2015 22:50

    Foarte frumos scris. Imi plac povestile cu final fericit, dar in egala masura ma lasa cu un gust amar. Pentru ca numai altora li se intampla asa! Vreau si eu!

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro