Iubirea fără suferință este imposibilă

Dan Gabriel Onțeluș

19 October 2016

dan-gabriel-ontelusNu cred că pot spune ceva esențial și nou despre iubire. Dar simt nevoia să împărtășesc și altora unele trăiri și gânduri despre acest sentiment care-i definește cel mai bine pe oameni.

Nu mă refer nici la experiențele mele concrete și nu am în vedere nici reflectarea culturală a acestei stări splendide și chinuitoare, în același timp. Este evident că analogia uman-animal este perdantă din start. Bogăția sufletească și spirituală este o trăsătură exclusivă a umanului, așa încât afecțiunea reală pe care o putem percepe (de) la animale este, comparată cu focul iubirii, precum un lucru primitiv față de unul extrem de sofisticat. Și totuși, există o trăire care apropie cele două realități afective, iar aceea este suferința. A vorbi despre iubire fără să te referi la suferință este, practic, imposibil. Și nu pentru că manifestarea iubirii nu ar putea fi concepută în afara acelei stări negative, ci fiindcă unicitatea sentimentului ar fi anulată în absența suferinței. Dar cum rămâne atunci cu bucuria, cu extazul, cu împlinirea sufletească?… Fără îndoială, ingredientele pomenite și multe altele sunt acolo, constituie decorul inconfundabil al iubirii, dar suferința este cea care înnobilează, care marchează diferența specifică.

iubire

Vorbind despre suferință în iubire, mulți dintre cititori se vor grăbi să eticheteze discursul de până acum fie ca expresia unei rătăciri adolescentine, fie ca justificare a unui impuls masochist. Fără a respinge categoric niciunul dintre cele două reproșuri, voi spune că o iubire securizată, decentă, devine altceva, important pentru ființa omenească, dar care își pierde substanța tragică. Sigur, sunt firi și firi, oameni care evoluează, se maturizează, devin pragmatici, realiști, bine ancorați în problemele vieții lor și ale lumii, în general. Pentru astfel de oameni, iubirea se rezolvă fiziologic sau juridic, prin contact sau prin contract. Nu îi judec, nu îi disprețuiesc, mai ales că acești oameni sunt cei mai numeroși, în privința felului în care se raportează la tema noastră.

Mă refer la iubirea fără speranță, care, din start, nu are sorți să se finalizeze convențional. Când te bântuie așa ceva, se întâlnesc în sufletul tău candoarea adolescenței, fierbințeala tinereții și resemnarea înțelepciunii, iar melanjul exploziv care se obține te locuiește un timp. Este una dintre cele mai intense temporalități pe care o poate trăi cineva. Este o suferință care se autogenerează, fără să te doboare, dacă îți păstrezi luciditatea, dar și fără să-ți mai ofere răgazul anterior instalării în interioritatea proprie. Omul în cauză este un nefericit, atât subiectiv, cât și obiectiv privind lucrurile. Dar acel om nu poate fi decât așa. Iar acel om se consolează în plâns și în reculegere, căci fericirea trăirii se întâlnește oximoronic, la el, cu doliul neîmplinirii.

La un moment dat, când zeii se îndură, acea suferință din iubire se potolește, chiar dacă lasă răni dificil ori chiar imposibil de vindecat. Nu poți comanda sufletului ori, dacă o faci, riști să suporți consecințe nebănuite. Iată de ce, fără a dori să-i faci rău celuilalt, deși uneori, involuntar, se poate întâmpla și așa ceva, vei arde la foc mic, înăbușit, până când resursele interne îți vor permite. Când iubirea fără speranță intervine la 40+, rămâne ceva în tine până la moarte, cu atât mai mult cu cât, melancolic fiind, porți în suflet memoria mai mult sau mai puțin (ne)fericită a iubirilor anterioare.

S-ar putea crede că totul nu este decât autosugestie, iar ființa iubită, un pretext pentru declanșarea și desfășurarea unei combustii interioare inevitabile. Nu exclud nici această variantă explicativă, deși alegerea persoanei respective nu poate fi, totuși, întâmplătoare. Când funcționează autosugestia, este posibil ca ființa inițială să nu conteze foarte mult, dar când lucrurile implică în „meniuˮ lacrimi și gânduri întinse pe ore întregi la persoana respectivă, nu mai poate nimeni invoca întâmplarea, capriciul și alte lucruri asemenea.

În fine, se trăiește „bineˮ și cu suferința, câtă vreme nu o lași să te doboare definitiv. Dar, când ai o anumită experiență în gestionarea nefericirii, se instaurează, paradoxal, și o rutină a intrării și a ieșirii din trăirile negative, astfel încât, până la urmă, lucrurile devin rezonabile, în măsura în care este rezonabil așa ceva. Și de ce nu ar fi? Specia umană este fermecătoare și pentru că suntem atât de diverși, nu putem trăi toți după aceeași rețetă, percepțiile și genele noastre sunt unice, chiar dacă avem aceleași cuvinte pentru a le numi. Urez tuturor să iubească și să fie iubiți/iubite!

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

… și mai apoi un bărbat

M.

Nu pe mine mă aştepţi?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,570 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro