Iubirea la temperatura lămpii de sudură

Andreea Ionescu

21 October 2014

E 11 dimineaţa, şi între două şedinţe vine un sms:

Ce faci?

Bine, tu?

La 3 aterizez.

Panică. Fugit din întâlniri. Cosmetică. Coafor. Iubitul care locuieşte la distanţă, într-o capitală europeană, vine să o vadă. Uneori rămâne o noapte, alteori mai multe. După cum poate. Apoi ea ia avionul (ştie pe dinafară cursele şi orele) şi petrece câteva zile cu el. Acasă, dacă nu e copilul acolo. Sau la hotel. Oraşele se desfac ca nişte guri imense şi îi înghit, iar şi iar, cu tot cu relaţia lor “la distanţă”. Zile, uneori doar ore, timp în care ard intens, consumaţi de presiunea cu care au înghesuit acolo tot ce se întâmplă, pe încet înainte, într-o relaţie “normală”.

Nu au timp să se certe. Timpul e prea preţios. Temperatura oscilează major, între bucuria mistuitoare a revederii şi durerea cumplită a (re, re-)despărţirii. De fiecare dată, fiecare dintre ei vrea să ofere celuilalt cât de mult poate. Timpul e prea scurt pentru dormit. Prea puţin pentru pierdut. Au atâtea să facă şi atâtea să îşi spună.

Cum e, de fapt, când au de depăşit miile de kilometri care îi separă? E telefonul, târziu în noapte. Sunt mesajele care ard. Sunt întâlnirile cu sufletul la gură. Amândoi călătoresc. Uneori se intersectează, alteori îşi forţează traseele ca să se vadă la jumătatea drumului.

Un timp împrumutat, în care amândoi ard, în temperaturile înalte ale lămpii de sudură, neştiind ce va aduce ziua de mâine: unul s-ar putea îndrăgosti. De altcineva, pentru că nu ai niciun fel de control asupra timpului “la rece” al celuilalt. E cea mai bună lecţie de iubire necondiţionată, pentru că presupune un tip de abandon aproape imposibil într-o relaţie convenţională.

twin_flames_1024
Da, uneori e ca o floare în ghiveci: supravieţuieşte cu foarte puţin. Dacă, Doamne fereşte, creşte mai mare decât ghiveciul, moare sufocată de tot ceea ce i-ar trebui şi nu primeşte. Dar înfloreşte cu strălucirea aceea specială când perechea se reface, catalizată de iubirea comprimată.

Apoi ea îşi spune “never again” şi o ia de la capăt. La fel. Doar că, acum, avionul trebuie să străbată o jumătate de planetă. Şi tot ce s-a întâmplat înainte pare doar o sesiune de antrenament pentru adevăratul meci: să poţi ține flacăra aprinsă. Şi avioanele vin, pleacă, întârzie: o legătură pierdută le opreşte respiraţia. Şi apoi, în aeroport, el îi spune: nu-ţi mai strânge părul. Câteva cuvinte în care au intrat trei luni de dor.

La distanţă: o chestiune de opţiune. De ochi arşi de nesomn şi de conversaţii fierbinţi, de departe, de aproape. O oscilaţie continuă între temperatura flăcării oxiacetilenice şi staza criogenică dintre două întâlniri. Timp să fie.

 Pe Andreea o găsiți cu totul aici.



Citiţi şi

Te rog, iubitule… fii bun!

„Crede și nu cerceta!” e o mare minciună

Dragul meu

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,108 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro