Iubirea nebună în viaţă, literatură şi artă

Claudia Moscovici

16 February 2012

Pasiunea a constituit nucleul romantismului şi continuă să fie, alături de senzualitate şi preţuirea frumuseţii, punctul de cotitură al postromantismului.  Senzualitatea şi pasiunea par să meargă mână-n mână, deoarece avem tendinţa să le experimentăm împreună.  Este aproape imposibil de imaginat pasiune fără tulburarea, agitaţia şi revolta simţurilor şi emoţiilor pe care le asociem cu senzualitatea.  Cu toate acestea, în acelaşi timp, senzualitatea se opune pasiunii.  Senzualitatea este sensibilitatea acută în faţa frumuseţii şi a nenumăratelor plăceri potenţiale pe care le promite aceasta.  Este un mod de a vedea frumuseţea din lume, atât în oameni, cât şi în obiecte. O astfel de frumuseţe este atât de vastă şi omniprezentă — kalon, sau o mare de frumuseţe, cum a numit-o Diotima, proorociţa lui Platon — încât nu este neapărat ancorată printr-o preferinţă sau legată printr-o ataşare. În fiecare săptămână, putem să privim zeci de persoane atrăgătoare, scene plăcute şi picturi sau sculpturi frumoase. Senzualitatea ne face să ne mutăm privirea de la un obiect la altul, ne amestecă dorinţele, visele şi emoţiile individuale, dar nu surprinde neapărat devotamentul nostru.

Pasiunea constituie etica postromantismului, în aceeaşi măsură în care senzualitatea, în legătura pe care o are cu percepţia, evocă dimensiunile estetică şi epistemologică ale aceluiaşi curent.  Acest lucru nu înseamnă că postromantismul postulează ca fiinţele umane să nu aprecieze o multitudine de obiecte sau fiinţe. Însă postomantismul declară nestingherit că dragostea este deosebită.  Mulţi dintre noi se îndrăgostesc pasional şi astfel de sentimente sunt atât de miraculoase, încât par să sfideze orice explicaţii logice. Totuşi, în acelaşi timp, sunt atât de importante, încât au inspirat mii de scriitori, poeţi, filozofi şi artişti de-a lungul istoriei umanităţii, care au reprezentat dragostea pasională în operele lor. Nu toată lumea se îndrăgosteşte sau trebuie să se îndrăgostească nebuneşte. Dar cei care fac asta tindem să credem că sunt foarte norocoşi.  Dacă dragostea pasională este o formă privilegiată de experienţă umană care ne intrigă de mii de ani, atunci cu siguranţă merită să fie valorizată în vremurile noastre.

Ca şi romantismul, postromantismul vizează mai presus de toate expresia iubirii pătimaşe. Totuşi, în zilele şi în vremurile noastre – vremuri atât de saturate de feminism şi sensibilităţile feministe – nu se mai poate vorbi de dragoste asimetrică între un poet sau artist bărbat şi muza lui diafană, care a fost multă vreme clişeul dominant în romantism. Dragostea postromantică este reciprocă şi simetrică. Postromantismul nu păstrează nici viziunea instrumentală asupra pasiunii, ca mijloc de a ajunge la ceva mai măreţ decât experienţa omenească; ca mijloc de a transcede la divin, aşa cum vedem în tradiţiile idealiste ale dragostei de la Platon la neoplatonicii Renaşterii şi apoi la romantici. În poezia, literatură şi artă postromantică, pasiunea începe cu existenţa pământească şi nu o transcende niciodată.

Definiţie: Aşadar, ce este pasiunea postromantică? Mai presus de toate, pasiunea este o concentrare a simţurilor, gândurilor şi emoţiilor asupra unui subiect principal. Eu o numesc etică, pentru că presupune analizarea la fiecare pas a atitudinii şi acţiunilor faţă de cel/cea iubit(ă) şi, invers, propriile acţiuni şi sentimente faţă de sine însuşi/însăşi.

Transcendent în contingent: Cel iubit/cea iubită nu este ales/aleasă în mod aleatoriu. Chiar dacă se cunosc întâmplător – aşa cum este cazul cu majoritatea întâlnirilor între oameni – cei care se iubesc se potrivesc atât de bine, încât acest lucru pare determinat de o forţă superioară. Intervenţia acelei forţe superioare nu se poate demonstra. Cu toate acestea, are o anumită logică metonimică similară cu cea descrisă de stoici, care percepeau divinul în frumuseţea şi armonia universului. Astfel, postromantismul spiritualizează, dar numai uşor şi cu grijă, iubirea pasională. Aceasta nu exprimă neapărat credinţa în divinitate, ci mai degrabă o înălţare a emoţiei şi a umanităţii. Iubirea pătimaşă este cea care ne înalţă energiile creatoare şi de viaţă, asemenea unei forţe a destinului, cu eleganţă, uimire şi inevitabilitatea a ceva care pare că transcende experienţa umană.

 Artistul şi muza: cu atâtea femei artiste de succes în întreaga lume şi, mai general, cu atât de multe femei încurajate să-şi urmeze talentul, este imposibil în ziua de azi să se păstreze ideea romantică a artistului de sex masculin şi a muzei de sex feminin. Când pasiunea este împărtăşită, amândoi membrii cuplului pot inspira şi se pot angaja în actul creaţiei.

 Idealizare şi luciditate: În timp ce romantismul tinde spre idealizarea celui/celei iubit(ă), postromantismul pretinde că frumuseţea dragostei şi a celui/celei iubit(e) stă adesea în imperfecţiunea lui/ei. Pentru poeţii romantici, muza era nelumească.  Numai prin nonexistenţa ei, putea aceasta să încorporeze idealurile estetice.  Ea nu era o femeie, ci o fantezie, un vis.  Cu toate acestea, în postromantism, sursa de inspiraţie nu este un obiect „cristalizat” sau idealizat al imaginaţiei – aşa cum a descris dragostea romancierul Stendhal – ci o persoană oarecare, cunoscută până în cele mai mici detalii ale existenţei sale. Ceea ce nu înseamnă că postromantismul urmează moştenirea realismului sau a naturalismului. În postromantism, spre deosebire de naturalism, aspectele lumeşti ale umanităţii iubiţilor şi ale iubirii în sine nu devin niciodată previzibile, mitice sau groteşti, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în ficţiunea naturalistă a lui Zola. Postromantismul postulează: dragostea adevărată este duioasă şi unică; produsul unei potriviri rare a doi indivizi care, prin devoţiune reciprocă, creează valori de durată într-o viaţă efemeră.

 Focalizare: Avem tendinţa să presupunem că viaţa romantică este sinonimă cu viaţa aventuroasă, cu viaţa unui turist emoţional: călătoreşte peste tot, are o mulţime de relaţii, experimentează fiecare tip de femeie sau de bărbat, la fel cum alţii gustă feluri exotice de mâncare din toate părţile lumii. Însă este greu să te cufunzi în pasiune atunci când aluneci doar pe suprafaţa existenţei umane. Pentru că pasiunea necesită timp pentru a deveni mai profundă, mai bogată şi mai intimă; este nevoie de focalizare pentru ca să nu se disperseze şi să devină doar un fulger de intensitate, un episod singular printre altele o sută. Dacă îşi pierde concentrarea, pasiunea îşi pierde de asemenea din intensitate şi semnificaţie. Încetează să mai existe.

Energie: Pasiunea reprezintă un consum reciproc, care oferă mai degrabă o energie epuizantă. Ca o moară de vânt, ca orice mişcare ritmică, aceasta generează în timp ce absoarbe, la rândul ei, energie, dar nu de una singură, ci dintr-un impuls exterior venind din eforturile continue depuse de doi indivizi de a trăi pentru şi împreună unul cu celălalt.

 Simetrie: Pasiunea este reiterată constant de un dialog simetric. Iubiţii negociază totul şi se simt egali în relaţie. Ceea ce nu înseamnă că sunt identici. De fapt, adesea pasiunea devine mai interesantă atunci când iubiţii sunt diferiţi în temperament, puncte de vedere şi opinii. Însă nu există roluri convenţionale în postromantism. Nu este obligatoriu ca unul să fie mai supus şi altul mai autoritar; unul mai emoţional şi altul mai raţional. Diferenţele sunt unice în fiecare cuplu, nu neapărat polarizate. Acestea sunt difuze, variate şi mai puţin previzibile decât în romantism, unde aveam de-a face cu complementaritate între rolurile masculin şi feminin.

 Reciprocitate: Reciprocitatea, care a fost în mare măsură ignorată în curentul romantic, reprezintă stâlpul de susţinere al postromantismului. Pasiunea care este mai ales individuală – visul sau proiecţia unei fiinţe umane asupra unei persoane idelizate – nu este reală. Poate reprezenta o dorinţă sau chiar o puternică rătăcire. Dar numai după ce sentimentele, gândurile şi dorinţele sunt împărtăşite, pătrundem pe tărâmul iubirii pătimaşe.

Proximitate şi distanţă: Artiştii romantici de sex masculin şi muzele lor, chiar şi atunci când formau un cuplu în viaţa reală, apăreau infinit de distanţi în artă, deoarece descrierile femeilor erau foarte adesea mascate şi ascunse. Romanticii preferau metafora femeii ca muză, înger, Salomea sau femme fatale; a femeii cu atât mai dorită cu cât era mai misterioasă, cu multe faţete, schimbătoare şi inaccesibilă. În acest joc şicanator şi în această deghizare a identităţii feminine, diferenţa dintre romantism, modernism şi postmodernism este aproape inexistentă. Postromantismul însă nu are nevoie de mister feminin şi de mascaradă pentru a cultiva dorinţa şi dragostea. Ceea ce nu înseamnă că presupune că dragostea este transparentă. Postromantismul crede că iubirea pasională poate genera o dinamică proprie: o mişcare constantă între crearea şi reducerea barierelor care, spre deosebire de viziunea romantică privind o femme fatale ce aţâţă dorinţa prin avansuri şi retrageri strategice, este reciprocă, reală şi spontană.

 Respiraţie:Pasiune se hrăneşte printr-o apropiere şi o intensitate a comunicării atât de puternice, încât pare că iubiţii îşi respiră unul altuia aerul. Fără să se sufoce. Retragerile sunt parte a procesului de respiraţie. Acestea sunt perioade de inhalare a aerului, de absorbţie a experienţelor de viaţă şi a cunoştinţelor, pentru a putea apoi expira unul către altul; pentru a putea să-şi reînnoiască energiile vitale pe care şi le oferă unul altuia.

 Gândire: Pasiunea postromantică se caracterizează printr-un ritm şi o emoţie naturale şi spontane, însă pline de gândire în acelaşi timp. În acest sens, seamănă cu romantismul lui Wordsworth, care a descris pasiunea ca pe o emoţie prelucrată şi gândită, mai degrabă decât una imediată şi viscerală. Fără medierea gândirii, pasiunea riscă să fie doar o fantezie trecătoare, o pală de vânt. Iar vânturile îşi schimbă rapid direcţia. Pasiunea reprezintă o relaţie de simbioză între două persoane care îşi dau voie reciproc să interconecteze aspectele importante ale vieţii umane, inclusiv senzaţia, emoţia şi gândirea. Pasiunea angajeaza toate facultăţile noastre umane.

 Devotament: Pasiunea este devotament durabil. Nu este neapărat un angajament sau responsabilitate, în sensul în care sunt relaţiile mai instituţionalizate, în care conexiunea primară este externă de relaţie. Cu alte cuvinte, în ce priveşte pasiunea, conexiunea nu se face prin moralitate convenţională sau lege. Dar rezultatul este chiar mai spectaculos.  Pentru că devoţiunea, un termen evocator de experienţă religioasă, are dimensiuni transcendentale. Pasiunea este o formă seculară de adoraţie.

 Fidelitate: Avem tendinţa să credem că virtutea este o bază mai temeinică pentru fidelitate decât pasiunea, însă postromantismul afirmă că nu este cazul. Virtutea este adesea testată în faţa ispitei şi experimentată ca o tensiune între conştiinţă şi dorinţă. Prea adesea, dorinţa este mai urgentă, mai uşor de satisfăcut şi mai puternică. Pasiunea reduce acea tensiune şi îi uşurează chinurile. În pasiune, dorinţa obsesivă şi concentrarea asupra unui obiect principal este atât de puternică, încât energia rămasă pentru alţii este mai slabă şi mai superficială, aşadar nu constituie o ameninţare reală pentru relaţie.

 Gelozie şi posesivitate:  Dacă filozofii de la Platon până la Kant ne-au atenţionat în privinţa pasiunii, aceasta este mai ales pentru că o asociau cu emoţii negative precum gelozie, posesivitate şi ură, care apar atunci când dragostea se întoarce la 180 de grade şi se prăbuşeşte asupra ei însăşi. Romanticii, de la Goethe la Constant, au confirmat adesea această impresie negativă descriind modul în care forţa pasiunii duce la nebunie, crimă şi sinucidere. Fără îndoială este adevărat că pasiunea este deseori însoţită de sentimente de gelozie şi posesivitate.  Însă asta nu este neapărat un semn rău. Folosite cu moderaţie, gelozia şi posesivitatea pot să constituie în sine o declaraţie de dragoste. Acestea pot exprima: ştiu că nutreşti dorinţă faţă de alţii/altele şi alţii stârnesc în mine dorinţe, dar am nevoie şi sunt recunoscător pentru unicitatea atracţiei şi a sentimentelor noastre. Folosită cu moderaţie, gelozia reaprinde flacăra pasiunii. Aceasta sugerează: dintre toate persoanele care stârnesc în noi dorinţe, eu tot pe tine te aleg, iar tu mă alegi pe mine. Gelozia în exces consumă flacăra pasiunii înainte de vreme. Aceasta sugerează: Nu am încredere în tine, nu îmi aparţii cu adevărat. Decât să te iubesc, mai bine te posed.

 Ritual: Pasiunea este un ritual de preţ, mai degrabă decât o obişnuinţă. O repetare a activităţilor care apar întotdeauna noi, întotdeauna interesante, pentru că sunt în principal motivate de emoţii şi dorinţe. Într-o iubire durabilă, e nevoie de repetarea activităţilor pentru că e nevoie să respiri şi să mănânci regulat, iar nu faci astăzi toate mişcările din inerţie, doar pentru că aşa ai făcut şi ieri. Prin ritm şi intensitate, repetarea acţiunilor de iubire pasională – să ieşi la un film, să iei masa în oraş – aduc cu repetarea unor ritualuri religioase.

 Erotism: Pasiunea postromantică este erotică într-un mod care este intens senzual şi, în acelaşi timp, diferă faţă de senzualitatea difuză. Când vorbim de pasiune, dorinţa fizică pentru cineva este stimulată de cunoaşterea şi iubirea faţă de acea persoană, mai degrabă decât iubirea este motivată în primul rând de dorinţă.  Asta diferenţiază pasiunea de multitudinea de atracţii umane. În vreme ce senzualitatea este o sărbătoare pentru simţuri, pasiunea oferă hrană pentru suflet. Postromantismul plasează pasiunea în centrul său: viaţa şi arta ar fi mai goale şi mai sărace fără această hrană rafinată.

Traducere şi adaptare – Anca Cristina Ilie

Citiţi şi

Demnitatea unei femei nu poate fi anulată de o amantă

Dacă azi ar fi ultima zi a vieţii mele, aş vrea să fac ceea ce voi face azi?

Rănile nu trec, timpul nu vindecă, oamenii nu uită şi da, prima relaţie după divorţ este de compromis

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,335 views

Your tuppence

  1. Nu adulterul ne desparte, ci obsesia fidelităţii – Talk Tabu | Catchy / 21 April 2014 19:11

    […] deduc şi că iubirea romantică şi atracţia sexuală nu sunt absolut indispensabile pentru ca un cuplu/o famile să funcţioneze: ele contribuie, […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Dragostea nu durează doar trei ani, durează cât vrem noi – The Happiness Project | Catchy / 22 January 2014 11:00

    […] visez la dragostea perfectă, care să dureze şi să se simtă minunat, pentru amândoi, chiar şi după trei ani. Sau, mai […]

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro