Iubirea

Cristina Nemerovschi

27 January 2015

Cristina NemerovschiOamenii au de multe ori impresia că merită să fie iubiți. Mulți cred că li se cuvine o anumită iubire, că, dacă alții au parte de iubire, automat au și ei dreptul ăsta, fiindcă și ei sunt oameni. Realitatea tristă e că cei mai mulți oameni nu au pentru ce să fie iubiți. Nu oferă nimic, poate de frică, sau poate pentru că pur și simplu nu au nimic de dat. Cred că până în acel moment în care te arunci cu totul într-o iubire, trebuie să crești pe dinăuntru, să aduni multe pe care să i le oferi persoanei pe care o alegi. Nu te poți duce spre iubire cu sufletul gol, palid, banal. Trebuie să ți-l crești, să ți-l umpli, să-l lași să alerge liber, să învețe, să greșească, să sufere, să trăiască. Să înțeleagă.

Eu făcusem astea, chiar dacă nu știam ce fac, și acum meritam iubirea Lunei. O meritam pentru că în primul rând îmi dorisem s-o cunosc pe Luna complet, fără niciun ascunziș, niciun colțișor necercetat. Nu mă speriasem de nimic din ce aveam să găsesc în femeia pe care o iubeam cu toată ființa. Orice aș fi aflat în Luna, aș fi iubit, pentru că era al ei, adică al nostru. Să cunoști și să accepți sunt primele două condiții esențiale ale iubirii.

Știam că o meritasem, cu tot cu iubirea ei, dar asta nu mă consola deloc.

Suntem doar momente, doar frânturi. Suntem bucăți mici, într-o lume pe care n-o înțelegem pe deplin, și din care nu putem simți decât ceea ce atingem. Plutim într-un lichid vâscos, ne e frică de el, și din când în când trecem pe lângă un obiect care arată așa cum n-am mai văzut până atunci, dar care ne înfricoșează mai puțin – și ne lipim de el, ne culcușim acolo speriați și ne facem o lume. Lumea fiecăruia din noi. Nu vedem prea mult dincolo de ea. Ne e frică să ne ridicăm pe vârfuri și să privim mai departe, pentru că știm că vom vedea peisaje străine. Dacă am putea alege, ne-am dori ca întotdeauna să trăim numai în spațiul nostru restrâns, cunoscut, fără amenințări, fără pericole.

Iar iubirea poate face asta. Iubirea te ridică pe vârfuri și te obligă să privești dincolo de lumea pe care ai construit-o tu, în care te refugiezi plin de teamă. Iubirea îți șterge frica. Te provoacă să cauți ceva nou, ceva care să-ți dea bătăi nebune de inimă, să te facă viu. Iubirea te duce mai departe, un cuceritor fără teamă, plecat în căutarea altor lumi pe care să le lipească de a lui, să și le însușească.

Și se termină, da, întotdeauna se termină, într-un fel sau altul. Te reîntorci tot acolo unde nu-ți e teamă, unde îți strângi genunchii la piept și aștepți să se întâmple ceva cu tine.

Dacă m-ai întreba acum, acum-acum, adică la sfârșit, ce cred că e iubirea, n-aș putea să spun decât atât: iubirea e Luna. Am avut-o pe Luna, așa că, într-un fel, am știut totul.

love

Știu ce nu e iubirea.

Iubirea nu e frică; iubirea nu e teamă constantă de lucrurile care s-ar putea întâmpla, de oamenii pe care i-ai putea pierde. Iubirea nu sunt planurile de viitor pe care ți le faci. Iubirea nu e lipsa de încredere în propria ta persoană. Iubirea nu sunt alții, iubirea nu înseamnă grijă de a afla ce cred alții despre tine. Iubirea nu e oboseală, nu e plictis, nu e banalitate. Iubirea nu e ură, invidie, iubirea nu e atunci când îți propui să fii altcineva. Iubirea nu e atunci când minți, când nu poți fi sincer, când umbli prin lume cu o mască pe față. Iubirea nu e atunci când te ascunzi sub o plapumă și aștepți să treacă timpul, pentru a fi altcineva sau pentru ca lumea să te uite. Iubirea nu e trecut său viitor. Iubirea nu e așteptare, nu e vis. Iubirea nu e o amintire pe care n-o mai poți schimba.

Dacă simți toate astea, ești departe de iubire.

Iubirea e, în primul rând, nebunie. Iubirea e sinceritate, dar nu orice fel, ci una dusă la extrem. Iubirea e risc; e saltul în gol de pe un vârf de munte. Iubirea e încredere. Iubirea e atunci când vrei să cuprinzi toată lumea în pumn și s-o ascunzi sub pernă. Iubirea e dorința de a trăi fiecare minut, de a lua timpul impersonal pe care-l trăiesc și alții și a-l transforma în ceva al tău, numai al tău. Iubirea e zâmbetul cu care te trezești pe față într-o dimineață de iarnă. Iubirea e o noapte în care se văd bine stelele, și te uiți pe geam, și simți că vrei să iei în brațe siluetele negre ale copacilor din depărtare. Iubirea e un cal galben care aleargă spre tine, și tu nu vrei să ajungă niciodată, ci să-l privești la nesfârșit. Iubirea e când sari din pat, îți lovești degetele de piciorul mesei și te întrebi ce ai făcut de ai ajuns cea mai norocoasă ființă din lume. Iubirea e vocea ei la telefon, și părul ei roșu în bătaia vântului, și bocancii ei mărimea 38, și periuța ei portocalie de dinți, și rujul maro, și cerceii cu rubin.

Iubirea e când simți că ea depinde de tine. Că nu mai poate fi fără tine.

Iubirea e când Luna îți ține degetele împletite cu ale ei, reci, ca întotdeauna, și-ți spune să nu pleci niciodată.

(fragment din romanul Păpușile, Herg Benet, 2014)



Citiţi şi

Am fost amantă și mi-a plăcut. Dați cu pietre!

Bunica se pregătește să plece…

Femeile nu se simt nici femei pe deplin, dar nici bărbați perfecți nu pot ajunge

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
9,117 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro