Iubiri imposibile – Juliette Gréco și Miles Davis

Andreea Petrescu

9 February 2013

Imaginaţi-vă o sală de concerte din Paris, aproape  distrusă de un incendiu cu câţiva ani în urmă. Suntem în 1949. Juliette Gréco, cu silueta-i subţire, bretonul lung şi negru şi ochii alungiţi, se strecoară printre rânduri şi îşi caută locul. Pe scena de la Pleyel urma să urce Miles Davis. După concert, cântăreţul de jazz îi face semn Juliettei să se apropie. Aşa a început povestea lor de dragoste.

Juliette şi Miles veneau din două lumi complet diferite. Cariera lui era în plină ascensiune peste Ocean, la fel şi notorietatea jazz-ului, căruia Miles îi aducea un suflu nou. Cânta la pian şi trompetă în cluburi exclusiviste şi trăia pentru muzică, într-o societate americană încă victimă a inechităţii rasiale. Deşi nu avea cu mult peste 20 de ani, Miles ştia că, provenind din clasa de mijloc a comunităţii afro-americane, putea fi liber doar dacă se dedica trup şi suflet muzicii. În acelaşi timp, în Franţa, viaţa lui Juliette era complet răscolită de război. Fusese arestată, împreună cu mama şi sora ei, apoi eliberată, singură, pe străzile Parisului. Primind găzduire din partea profesoarei ei de franceză, Juliette era tot mai atrasă de viaţa boemă a Cartierului Latin. Frecventa cafenelele, cocheta cu filosofia şi arta, dar şi cu activismul politic, de a cărei moştenire pe cale maternă nu se putea dezice. Lua parte la întâlniri ale tinerilor comunişti şi făcea în acelaşi timp cunoştinţă cu muzicieni, scriitori şi cineaşti din Europa şi America, care au ajutat-o să fie distribuită în roluri minore în piese de teatru şi să prezinte o emisiune literară la radio. Avea o fire rebelă, care mocnise în întreaga adolescenţă petrecută pe băncile unei şcoli de maici.

Acelaşi lucru s-ar fi putut spune şi despre Paris, care a început să revină la viaţă după război. În 1947, se deschidea un nou club în Saint Germain, Le Tabou, care a devenit în scurt timp un nucleu al boemiei şi al serilor de jazz. Juliette venea des aici împreună cu prietenii săi, printre care şi criticul şi scriitorul Boris Vian. Încurajată de ei, tânăra franţuzoaică s-a apucat de cântat şi a primit primul său rol în cinematografie în Orphée, regizat de amicul său, Jean Cocteau. A debutat în muzică într-un club al artiştilor, în 1949. În acelaşi an, Miles venea la Paris pentru a participa la un festival internaţional de jazz, împreună cu trupa lui.

Boris Vian a fost cel care i-a făcut rost, cu greu, lui Juliette de un bilet în seara în care Miles cânta în sala Pleyel. A fost fascinată de apariţia demnă, masculină, de siguranţa şi mai ales de talentul său. La rândul lui, era atras magnetic de frumuseţea „de fetişcană” a franţuzoaicei. Miles a început să vadă în efervescenţa dragostei, pe care nu o cunoscuse până atunci, o cu totul altă trăire decât aceea a muzicii. „Era ca o magie, eram hipnotizat, ca într-o transă” scria Miles în autobiografie, ani mai târziu. „Până atunci fusesem absorbit de muzică, fără să am vreodată timp să mă las purtat de dragoste. Muzica fusese viaţa mea până să o întâlnesc pe Juliette. A fost prima femeie pe care am iubit-o ca pe o fiinţă umană aflată pe picior de egalitate cu mine. Nu vorbea engleza şi eu nu vorbeam franceza. Ne-am înţeles din priviri”. Se plimbau de-al lungul Senei, sărutându-se şi ţinându-se de mână şi mergeau împreună peste tot. Toţi, printre care şi filosoful Jean-Paul Sartre, îi întrebau de ce nu se căsătoresc. Miles ştia însă că, dacă ar fi luat-o cu el în Statele Unite, relaţia lor n-ar fi fost văzută cu ochi buni. Deşi toţi îl sfătuiseră să rămână în Franţa, a decis să se întoarcă la New York. A păstrat legătura cu Juliette, dar, singur fiind, a căzut tot mai mult în depresie şi a început să se drogheze, la fel ca mulţi dintre colegii săi de breaslă.

Între timp, Juliette începea turneele în afara continentului. Se revedea cu Miles atunci când ajungea în Statele Unite, dar abia acolo şi-a dat seama că iubirea lor se lovea de bariera de nestrăpuns a culorii pielii. În 1954, Juliette l-a invitat pe iubitul său la o cină în New York. Avea să fie o cină cu final dezastruos, pentru că managerii localului au refuzat să îi servească, pe motiv că albii şi negrii nu puteau sta împreună la masă, iar Miles a sfârşit prin a-i scuipa în faţă pe membrii personalului. Câteva ore mai târziu, în miez de noapte, o suna plângând pe Juliette şi îi spunea că nu vrea să o mai vadă niciodată în America, unde relaţia lor era imposibilă. Franţuzoaica s-a întors acasă şi, în acelaşi an, l-a cunoscut pe Philippe Lemaire, care avea să-i devină primul soţ.

Drumurile lor s-au despărţit. Miles a continuat să facă faţă mentalităţii americane jucându-şi mai departe rolul şi transformându-se într-un bărbat dur, violent, care se apucase de proxenetism pentru a face rost de bani de droguri. Paradoxal însă, din aceeaşi lipsă de încredere în ceilalţi şi dorinţă de simplitate din care îşi trăgea seva asprimea lui, se năştea muzica prin care încânta milioane de suflete. În 1959, Miles lansa albumul Kind of Blue, care a devenit cel mai bine vândut album jazz din istorie, cu 4 milioane de cópii vândute şi 4 discuri de platină primite.

Şi el s-a căsătorit, de mai multe ori. Nu a compus însă niciodată balade de dragoste pentru femeile din viaţa lui.Nu poţi cânta mai bine doar pentru că ai suferit” spunea el. „Blues-ul nu se naşte pe câmp, când culegi bumbac”. Şi Juliette suferea, deşi faima ei începea să crească, iar la sfârşitul anilor ’60 se impunea definitiv, cu vocea-i răguşită, tipică de altfel cântecului franţuzesc al vremii. N-a învăţat niciodată la perfecţie engleza, dar a păstrat în continuare legătura cu bărbatul tinereţii ei: „Miles şi cu mine am trăit acea mare poveste de dragoste pe care toţi ar vrea să o trăiască. N-am pierdut niciodată legătura pe parcursul vieţii. Îmi lăsa mesaje în diverse locuri din Europa în care ştia că o să ajung şi eu. Scria Am fost aici, tu nu. Iar cu câteva luni înainte să moară, a venit să mă vadă. La un moment dat, stăteam amândoi în sufragerie, iar eu m-am ridicat şi am ieşit pe verandă. L-am auzit râzând în spatele meu. Ce te-a apucat? l-am întrebat. Mi-a răspuns: în oricare colţ al lumii aş fi fost, dacă aş fi văzut spatele acesta, aş fi ştiut că eşti tu”. Pe când Juliette dădea acest interviu, Miles ar fi împlinit 80 de ani. S-a stins la doar 65, în urma unui atac cerebral.



Citiţi şi

„Le Nuage Parfumé” de Cartier – 20-23 octombrie, Palatul Tokio, Paris

Refugiaṭii ṣi pericolul generalizării

Georgia

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,711 views

Your tuppence

  1. Rosa / 9 February 2013 16:44

    Intotdeauna marile iubiri au o marcă a lor, aparte. Ceva misterios si…imposibil. Frumusetea lor are, pentru fiecare in parte, valoare de unicat. Toate, insa au un “ce”
    comun: nesfarsitul lor romantism si un dor nesatios.

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro