Iubirile adevărate se trăiesc fără pastile și medici

Monica Berceanu

2 January 2015

Monica-BerceanuCa femeie, mi-a fost dat să sufăr abuziv. Așa aș fi spus acum ceva vreme. Pentru, chipurile, bărbați pe care i-am iubit și care m-au mințit. Aș, spun acum, de unde? Am suferit pentru că mi-am asumat riscuri care nu se potrivesc destinului meu. Dar când omul se luptă cu Dumnezeu, ce să-i faci? Află pe propria piele, dacă nu pe propria viață, că nu are cum să iasă învingător.

Așa am aflat o poveste tristă. Ca o colindă căreia omul nu i-a dat nici măcar o gutuie galbenă. O poveste a multor suflete mutilate de dureri sufletești, numite depresii.

O poveste în care el, rămas singur fără femeia cu care trăia o singurătate apăsătoare, decide să renunțe la viață pentru că nu mai poate întâlni pe nimeni ca ea. Iubi pe nimeni ca pe ea. Care să-i ofere ce i-a oferit ea.

Mă cutremură siguranța oamenilor de a nu mai putea trăi fără cei pe care cred că-i iubesc, când de fapt sunt dependenți emoțional de ei. O dependență patologică. Să iubești e frumos. Cu toate durerile aferente. Dar să iubești sănătos. Iubirea să n-aibă nevoie de depresii. De umilințe. De frici absurde. De psihiatri. Și saloane întunecate de spital. Doar de felii de suferință dulce-amăruie.

paris

În povestea asta, el încearcă de câteva ori să se sinucidă. Cineva îl scapă de fiecare dată. Omul acesta crede că iubește dumnezeiește o femeie-înger care nu răspunde chemării lui de-a se întoarce acasă. Crede că astfel o va face să se simtă vinovată. Ca va plânge după el. Va regreta că nu s-a întors. Va suferi ca și el.

În povestea asta banal de tipică, un el crede că dragostea înseamnă sacrificiu suprem. Ca dragostea înseamnă să nu poți trăi fără ființa aceea. Când, de fapt, iubirea înseamnă viață trăită suprem cu ființa aceea lângă tine. Sau departe de tine, dar dându-i libertatea să aleagă lângă cine vrea a trăi.

Ca un nebun de alb, el nu mai găsește rostul în lumea în care existau doar ei doi. Iubirea asta, oameni buni, să însemne ea, oare, izolare de lume? Să devenim oare nebuni închiși în sanatorii, în numele iubirii? Să însemne, oare, dragostea nevoie de celălalt?

Eu cred că astea sunt semnele unei boli care, netratată, duce realmente la sinucidere. Dar nicidecum din iubire. Ci din neopriri la timp, din neplecări la timp din relații toxice. Cu care ne-am injectat cu bună știință. Ca un drog din care nu te mai poți opri decât cu ajutor. Și de-l refuzi, alegi moartea ca singură soluție. Vrând apoi să fii recunoscut ca martir: în numele iubirii! Și ea, femeia-drog pe care ai tot înghițit-o ani la rând, să-ți scrie pe cruce: te-am iubit!

L-au acuzat, am văzut de atâtea ori, pe soțul Mădălinei Manole de crimă. Din vina lui ea… oare? De ce punem în cârca celor rămași păcatele celor plecați? De bunăvoie și nesiliți de nimeni. Doar speriați de o boală de care nu cei în viață sunt responsabili. Poate doar vinovați de prea puțină implicare emoțională. Sau de prea multă suferință ce au provocat. Dar dacă vina le revine lor pentru suferință, responsabilitatea revine sinucigașului pentru alegerea morții.

În povestea asta, a multora dintre noi, un el întâlnește într-o zi o altă ea care îi arată că dragostea se trăiește. Nu se moare. Se simte, nu se cerșește. Moare, nu e ucisă. Și mai presus de toate, iubirea nu se sinucide. Ea nu e egoistă. Și nu se gândește să pedepsească pe nimeni prin moartea ei. Ea moare de moarte bună. De chin ce-a trăit.

Sinucigașul nu iubește. Decât când a decis să trăiască. Pentru o altă iubire. Una adevărată, nu una care se tratează la psihiatru.

Iubirile adevărate se găsesc în afara ospiciilor. Se trăiesc fără pastile și medici. Iubirea adevărată nu se transformă în obsesie. După iubirea adevărată nu alergi cu ochi tulburi de spaime, cu picioare împleticite de alcool, cu minte absorbită de deliruri, cu brațe ciuruite de perfuzii, cu chip sfârtecat de durere.

După iubirea adevărată alergi cu brațe deschise, cu picioare puternice, cu ochi frumoși, cu chip de înger.

Omul care iubește și nu (mai) este iubit reciproc își trăiește iubirea până când ea decide să moară singură. Nu caută și nu admite înlocuitori.

Iubirea adevărată respectă doliul și nu se angajează imediat în alte iubiri pasagere sau de tranziție. Nu se mută de la un om la altul. Și nu se chinuie să se dea celui ce nu are nevoie de ea.

Iubirea adevărată moare de foame. Dar niciodată de orgoliul că nu a iubit-o pe ea.

Să schimbați deci, sloganul iubesc, deci mă sinucid cu: iubesc, deci trăiesc.

Pe Monica o găsiți cu totul aici.

Citiţi şi

„Mi-a fost dor de tine, fetița lui tata!”

Iubește-mă tu când…

Şi acum, încotro?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
13,411 views

Your tuppence

  1. Andi V. / 31 January 2016 8:09

    E clar ca, tehnic, sinuciderea și tentativa este semnul unui dezechilibru psihic. De ce și cum s-a produs acel dezechilibru rămâne un subiect de conversație. E dificil de discutat dacă n-ai trecut prin așa ceva. Am trăit 37 de ani, unii din ei îmbinați de nihilismul tinereții, dar nicicând n-am considerat sinuciderea serios. Zicala mea era și a rămas “singura problemă fără soluție este moartea”. Apoi un eveniment m-a adus atât de departe în acea senzație că nimic și nimeni nu-mi va reda sensul vieții încât dacă n-aș un sens palpabil alături de mine – fiul meu – cine știe ce naiba s-ar fi întâmplat. Ca bărbat am putut păstra un sâmbure logic care-mi spunea că trebuie să-mi cumpăr timp, zi după zi, că nimic nu durează la nesfârșit. Mi-am gestionat viața ca un sergent major și, într-adevăr, a venit și momentul când perspectiva mi s-a schimbat. Dar asta a fost pentru mine, care eram binecuvântat ca la fiecare a doua săptămână casa să-mi fie luminată de un copil… nu toți au așa ceva, nu toți au înțelepciunea de a se comporta ca într-o cazarmă și de a-și câștiga zi după zi.

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  2. Bogdan / 11 February 2015 22:18

    Domnisoara, bagatelizezi suferinta omeneasca. Ai impresia ca daca aduni cu stil cuvinte si te exprimi sententios ai si dreptate. “Iubirea este…!”, “Iubirea nu este..!”.Acolo unde crezi ca exista doar alb sau negru, sint de fapt multe, multe straturi de felurit gri. Si mai folosesti argumente – implicite – de tipul “lucrurile trebuie sa fie asa, pentru ca asa le-am trait eu”. Adica, ai epuizat experienta tuturor subiectivitatilor posibile si detii adevarul. Faptul ca rostogolesti fraze rostite prin cabinetele de terapie psihologica de psihoterapeuti cu vocatie indoielnica, ce repeta ca pe sloganuri teze nemestecate, aflate pe la work-shop-uri facute neglijent doar pentru a se legitima profesional ori aflate de prin carti de dezvoltare personala – ce sint, in mare parte, doar un fel de show-uri de profil – nu face rau decit celor care sint pregatiti sa cada in betia de cuvinte si sa presupuna ca inteleg experiente pe care (inca) nu le-au trait. Genul populatiei Facebook ce-si atirna pe cronologii fraze “cu inteles adinc”. Te vor investi cu incredere si vor lua decizii cu mintea ta. Dupa care vor rostogoli mai departe aceasta saminta de infatuare. Cind te vei fi imbaiat destul de mult in felul in care fiintele pot sa sufere, vei fi auzit povestile celor din spitale de psihiatrie, inchisori, sau pe cele ale altor in alte feluri exclusi, macar destule povesti de viata aflate la prima mina in cabinetele de terapie psihologica, te vei vindeca de insailari ca cea de mai sus si vei exersa o prudenta decenta in a judeca iubirea, moartea, deciziile definitive. Desi, s-ar putea spune ca asta ar putea fi si o trasatura de caracter ce nu ar avea nevoie sa fie educata in linia intii a nefericirii umane. Ai fi putut doar sa o ai.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 14 Thumb down 2
    Reply
    • Max / 30 January 2016 12:18

      Bogdan, eu nu cred că „domnișoara” bagatelizează suferința omenească. Doar că refuză să o numească Iubire. Îi dau dreptate. Se cheamă dependență emoțională, sau similar, dacă dezbrăcăm mesajul de cuvintele adunate „cu stil”.

      Thumb up 2 Thumb down 0
      Reply
  3. Monica Berceanu / 4 January 2015 23:18

    pe dzeu un om care cere doar explicatii, fara a si justifica comportamentul …. nu-l intereseaza! 🙂

    Thumb up 1 Thumb down 1
    Reply
  4. Maria / 3 January 2015 10:02

    Cine suntem noi sa le spunem altora cum trebuie sa iubeasca? Sau ce este iubirea adevarata? Cine hotaraste sa se sinucida si reuseste o face pentru ca nu mai doreste sa faca parte din aceasta lume respectiv Nu il mai intereseaza aceasta viata. Daca exista D-zeu il va da lui explicatiile de rigoare iar la rindul lui D-zeu ii va spune ce si cum. Pe mine un D-zeu care nu da justificari ci doar porunci Nu ma intereseaza!

    Hot debate. What do you think? Thumb up 6 Thumb down 2
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro