Iubirilor mele, bărbaților ce împreună au format bărbatul perfect

Cosmisian

28 September 2015

cosmisian “Dezliterarea” pe fuior de timp (partea I)

– 1 –

Orizontul d-nei Mouelle Roucher

Mașini de epocă cu motoare gălăgioase aduceau rând pe rând amorezi plini de șarm, în ținute pretențioase, la fel de zgomotoși și ei. Rochii cu umeri goi, mult deasupra genunchilor, pantofi cu toc înalt, deschiși la culoare, părul tuns scurt, coafat provocator trădau intenția tinerelor vesele pentru această seară. Partenerii acestora, la fel de frumos îmbrăcați, specific dineului din această seară, eleganți, cămășile lor albe înlocuind luminile difuze ce acopereau realitățile de care fugeau acești tineri.

Mai misterioasă decât seara însăși era Mouelle Roucher, gazda dineului, pe care o vedeai atât de rar, încât erai tentat să te prezinți de fiecare dată când onoarea de a fi invitat te însoțea. Admirația pentru Mouelle Roucher provenea din cărțile bestseller pe care le puteai vedea astăzi în mâinile multor tineri și nu numai. Astăzi urma să ne prezinte o nouă colecție de trăiri și istorii pătate de iubire și trădare, într-o nouă carte.

Romantică în cel mai desăvârșit fel cu putință, iubitoare a cuvintelor pe care le vedeai mai curând ca eșarfe aruncate în jurul gâtului iubitului pentru a-l apropia de trupul său cald, dna Mouelle privea mulțimea celor prezenți din spatele unei perechi de ochelari fumurii, largi, pe care nimeni nu știa de ce îi purta. Părul, negru ca o seară clară de vară, era acoperit de agrafe mici cu mărgăritare sidefii, făcându-te să crezi că privești cerul înstelat. Chipul îi era frumos, cu o față ușor alungită, tenul alb imaculat inducea respect și sobrietate, doar că buzele ei conturate divin, definite de un ruj cărămiziu închis te făceau să te pierzi în fața emoției de a o fi văzut doar, eliberându-te de teama de a fi prins cu ochii fixați pe chipul ei.

Purta o rochie neagră cu bretele late, albe, ce izvorau de la baza pieptului ei, nu foarte mare, dar frumos rotunjit, defilând în pași albi până ce se rotea peste umerii fini, la fel de albi ca tenul, acoperind doi nasturi negri ce își făceau cu greu loc la îmbinarea bretelelor pe spatele rochiei. Din dreptul celor doi nasturi, cusuți la distanță de câțiva centimetri unul de celălalt, formând o linie înclinată la 45 de grade, își definea amestecul de alb-negru, un fel de voal ce acoperea spatele frumoasei rochii, alunecând ca o mângâiere tandră, până puțin mai jos de genunchi. Așezată fiind, Mouelle ținea în mână voalul, încercând parcă să ascundă o teamă nebănuită de nimeni, dar pe care o simțeai mai greu de purtat decât un bagaj greu într-o zi toridă.

femeie

Eu o priveam de departe. Aveam câteva întrebări născute din câteva titluri publicate de curând, întrebări care necesitau mai demult o confirmare a intuiției mele de tânăr scriitor. Aveam nevoie să primesc asigurarea că am înţeles cărțile și trăirile consemnate în aceste cărți. Le recitisem și astfel am găsit teme paralele ce trădau trăirile autoarei. Am luat o cupă de șampanie, nu pentru că îmi doream să beau, ci doar pentru a masca tremurul mâinilor și emoția ce pusese stăpânire pe mine. Picioarele îmi erau blocate în mocheta vișinie, dar le desprindeam de fiecare dată pentru a mai face un pas, un pas ce părea la fel de reușit ca încercarea unui copil ce dorea să ajungă la orizont. Pașilor le mai era adăugată teama pe care acel bărbat înfiorător de solid o împrăștia în jurul dnei Mouelle Roucher. Ajuns în fața acesteia am înclinat capul cu respect, mi-am adunat picioarele pentru o postură exemplară și i-am cuprins cu teamă mâna întinsă pentru a o săruta.

– Ia loc, tinere, așează-te aici, aproape. Vom vorbi în această seară, dar îmi doresc ca întrebările pe care le-a născut lecturarea cărților mele să ne ofere amândurora o seară memorabilă. Mă onorează prezența ta, tinere!

Această recepție m-a năucit, nu mă așteptam să își amintească de cele câteva scrisori dintre noi.  Am băut șampania dintr-o singură înclinare de cupă, simţind-o cum mă provoacă, pe mine, un neexperimentat al băuturilor.

Era ora 1:11 spre dimineață!

 – 2 –

Fiorul – de Mouelle Roucher

– Povestea mea începe în urmă cu aproape patru decenii, absolventă perfectă la jurnalistică, prea încrezătoare în profilul sobru pe care îl impuneam în toate reportajele pe care le realizam printre cei ai ținutelor militare. Ai crede, tinere scriitor, că o domnișoară de obârșie controversată precum a mea a fost, a devenit jurnalista rebelă pentru a contracara experiența aridă și deșertică a familiei mele, unde sentimentele erau noțiuni pierdute ale unei limbi moarte, rar studiate în vreo Universitate cu pretenții. Ai crede acest lucru, spune?

Mă privea sigură pe sine, dar părea mai curând preocupată de cu totul altceva. Altfel, de ce ar fi dorit să îmi povestească de la început? Buzele ei mângâiau cuvintele mai senzual decât orice atingere, iar ochii ei clipeau lent, privindu-mi reacțiile. Mă simțeam inconfortabil de plăcut în prezența unei astfel de eroine a creației literare. Din când în când mișcam din cap pentru a-mi arăta prezența.

– Tatăl meu a fost colonel în marină, pleca adesea pentru perioade lungi, ca în adolescență să cred că trăia două vieți, iar noi, cei de pe uscat, îl împărțeam cu altcineva, din altă parte a mării, a oceanului necunoscut nouă. Avea însă ceva aparte, al lui. Om cu o structură intelectuală desăvârșită, iubitor al artelor și colecționar de rarități aduse din diverse locuri ale lumilor lui, tatăl meu, distins om de stat, efervescent în mediul politic al vremii, o iubea pe mama într-o manieră demnă de un gentleman. Când revenea din cealaltă lume a sa, îi lua foarte puțin timp să o recucerească pe mama, apoi îi vedeai nedespărțiți. Iar, dacă mamei îi era la îndemână capacitatea de a sucomba în fiecare toamnă a relației lor, pentru a învia în voalul alb al așteptării, cu mine lucrurile stăteau într-un cu totul alt anotimp al existenței. Îmi doream să devin prima ființă umană care să nu ancoreze în anotimpurile impuse ale relației de conveniență pe care părinții mei o îmbrățișau, uneori chiar mai strâns decât se îmbrățișau unul pe celălalt, fapt ce a făcut din mine o tânără enigmatică. Îmi jucam bine rolurile, aproape de perfecțiune.

– Doamnă Mouelle Roucher, mă tem că sunteți mai mult decât o ilustră nuvelistă, romanciera căutării mele. În prezența dv, mă încearcă stări contradictorii, iar capacitatea dv de a contura personaje este, până la urmă, o formă complexă de a coexista cu mai multe fațete ale unei ființe complexe, pe care unii le limitează până la ridicola expresie de “actor”. Actoria este, mai cu seamă, o tânără cu frânturi de ființe, iar vocea ei este atât de intim legată de noi, încât…

– Da, dragul meu, o actriță este ecranizarea unei scriitoare. Cele două au un suflet comun. Scriitoarea concepe ființe, le definește caracterul și traiectoria după bunul său plac, pe când actrița este expresia sufletului, ecranizarea feminină a… Cred că lumea este mai aspră cu o actriță, decât cu o scriitoare. Scriitoarea nu răspunde de recuzita pe care mintea unui cititor o aduce în scenă. Dar o actriță îl poate îmbrânci ca o nesuferită pe bietul spectator, făcându-l să uite că este un simplu posesor efemer al unui fotoliu din amfiteatru. Actrița este scenarista sălii de teatru, acea ființă care seduce spectatorul să participe cu fiecare bătaie a inimii sale într-o reprezentare ce îi este cu totul necunoscută.

Îmi doream să pot nota această comparație. Scriitoare, actriță, spectator… Tremuram cu degetele pe a doua cupă de șampanie, neatinsă încă.

– Revin la tatăl meu, dragule. Nu puteam fi ca mama, nu puteam îmbrăca voalul așteptării din efemera primăvară a căsniciei lor. Așteptarea și iertarea aparțineau unei soții, nu unei fiice care nu avea anotimpuri. Mi-am dorit să am un anotimp al meu, pe care să îl ascund după frunzele tinere ale unei păduri din apropierea reședinței noastre de vară, dar pădurea mea nu putea ascunde decât scoarța neșlefuită a contradictoriului. Am scris multe despre mine.

Privindu-mă cu ochii umezi, mi-a cerut să mă alătur invitaților.

– Bună seara, dragii mei. Vă mulțumesc pentru îngăduința de a vă alătura unei simple iubitoare a scrisului. Observ eu cu delectare că ați intrat repejor în atmosfera acestui dineu, că mai că sunt tentată să nu vă spun despre noua mea carte.

Au râs cu toții. Apoi, dna Mouelle a cerut unui asistent un volum de carte pe care l-a cuprins cu ambele mâini, privindu-l îndelung. A oftat și a spus: Fiorul! Aceasta este cartea pe care fiecare dintre voi o veți primi astăzi. Ea vorbește de la sine.

Vă mulțumesc pentru onorarea invitației și vă doresc o seară minunată!

 – 3 –

“Dedicație” (Fiorul – de Mouelle Roucher)

Trecuseră câteva luni de la Dineul organizat de dna Mouelle Roucher, iar mie lucrurile păreau a mi se fi așezat pe un făgaş lin, curat, astfel că am început să scriu. Dorul de Rorette mă vizitase tot mai des în ultima perioadă, suficient cât să mă inspire să îi iubesc până și absența. Încercările mele de a-mi găsi liniștea erau ca gheața iernii în fața soarelui de primăvară. Aș putea contura oare uitarea în forma cristalelor de gheață ce adăpostesc graba unui râu de munte ce-și rostogolește dorul în susurul din primăvara neuitării? Oare iubirea poate fi uitată?

Locuiesc în casa unor profesori plecați la țară. Le-am fost drag de când dl François Madolen m-a auzit vorbind despre puterea iubirii și a literei în istoria literaturii, când a mers acasă și i-a mărturisit soției sale cât de mult semănam cu fiul pe care cei doi și l-au dorit întreaga lor viață. Amândurora le-am plăcut, iar vizitele în casa lor pentru ceai în duminicile în care erau în Lyon au devenit cele mai frumoase zile din viața mea. Stăteam așezat pe covorașul gros din lână împletită doar ca să îi ascult cu cât drag se îngrămădeau să îmi povestească întâmplări din timpul săptămânii, vorbind mai mult în același timp. Acum, casa îmi este lăsată pe termen nedefinit în grijă, o casă plină de căldura emanată de sutele de cărți ce nu mai găseau odihnă pe rafturi simple de lemn. În spatele casei, soții Madolen aveau o cămăruță rustică, pecetluită-n lemn mirositor, o măsuță veche, uzată de repetatele atingeri ale coatelor celor doi. Parcă îi văd privindu-se la ceaiul fericit al îndelungii lor iubiri. Uneori cred că această cămăruță este magică, pentru că aici scrisul se dizolvă în simțiri nefirești, asemuite în grabă cu o primăvară ce șoptește munților să își trezească măreția, să lase pădurii dreptul la foșnetul frunzelor de toamnă, păsărilor dreptul de a frunzări iubiri cu chip de dans, iar aceste trăiri mă cufundă în dor, un dor chinuitor de prețios, oboseala plăcută a așteptării după imposibila iubire pierdută pentru neadevăr.

Astă seară am aprins fitilul umed al lămpii încețoșate de oboseală, mi-am așezat capul între pumnii închiși în dreptul tâmplelor și mi-am închis ochii, iar vocea ta, zâmbetul tău, căpruiul ochilor tăi mă adormiră chiar acolo, pe masă. Când m-am trezit în miez de noapte, câinii lătrau mai puțin decât strigau cuvintele pe care le așternusem pentru tine ca în transă:

“Scriu uitării să mă uite, las cuvântul să mă înfrunte,

de-o putea să mă reducă la tăcere, aş vrea…

Chipul să i-l uite inima doreşte, sufletul de s-ar goli de trecut,

mărturisesc că Eliberare! Aş striga…

Mă topesc ca primăvara, gheaţa inimii curge în râul ce te oglindea,

să mă curg în albia portului…

Lasă-mi sufletul în pace, părăsește-al meu trecut,

liniştea atunci va zace, în culoarea dorului…

Păru-mi este alb de criza pierderii ce m-a pătruns,

respiraţia mi-este lentă, unde eşti, iubita mea?”

Am deschis geamul să privesc spre cerul înstelat, am inspirat profund și-am oftat cu aer proaspăt de dimineață nenăscută. Undeva în dreptul cerului pe care îl cuprindeam și eu cu ochii, te aflai și tu, draga mea, Rorette. Viața ta și-a format propria ei măsuță de lemn, cu coate ce-au scrijelit cortegiul funerar al dorului tău pentru mine, lăsând urme nedefinite ale negării. Te văd oprindu-ți inima între bătăi, când ea pompează iubirii dor, când venele mă poartă adânc în trupul tău gol, al cărui veșmânt solemn este iubirea pentru mine, nepermisă de viață, o joacă a unui suflet de fecioară cuviincioasă.

Oare tu chiar m-ai iubit? Iubirea este consumată de ale ei porniri ce-au zburat pe cuvintele ajunse atât de blând în urechea mea? Aș vrea să tai pădurii lemnul greșelii de a iubi cu toată iubirea mea. Mă simt ca un bătrân stejar ce iar întinerește-n ale sale ghinde cu chipiu, clepsidra nemuririi ce ghinda o purta. M-aș reteza să simt din nou iubirea ce mi-o ofereai cândva, chiar de m-aș stinge ca o stea, doar să te am din nou.

Oftez din nou și bat coperta cărții dnei Roucher, Fiorul, ce nume, oare ce-aș găsi în ea? Deschid la prima pagină și mă prind cu mâinile de ambele părți, apoi privesc profund și-o simt, o simt pe tânăra Mouelle, iubirea ce în paginile următoare o redă:

„Dedic această carte iubirilor mele, acelor bărbați ce împreună au format bărbatul perfect. Idealizata iubire perfectă ce m-a făcut să caut un om ce s-o cuprindă a fost o himeră, o muncă de sisif. Am iubit cu ură. Primul bărbat pe care l-am iubit astfel este chiar tatăl meu, un om cu două lumi despărțite de anotimpuri. L-am dorit pentru mine, să-mi fie mie tată, nu al unei alte lumi ce n-o putea cuprinde. Pentru anotimpurile în care mama mea înflorea, l-am iubit. L-am și urât, pentru o viață pe care nu o împărtășea cu noi, frumosul cel mai scump din viața sa… Ție, tată, îți dedic un petic din iubirea masculină, iubirea anotimpurilor.

Apoi, bărbatul ce-a făcut din mine visătoare…

continuarea – aici

Cosmisian

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Nu poate fi nimic între noi

Pentru C.

Mânca-l-ar pământul de dor!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,418 views

Your tuppence

  1. Victoria Serman / 23 January 2016 3:42

    Minunat! Continua!

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
    • cosmisian / 23 January 2016 22:15

      E bine ca stiu! Continua poate fi considerat si butonul de la finalul primelor trei capitole? In ultimele zile am fost prins de dorinta de a scrie la aceasta serie. Sper sa ma tina…

      Thumb up 0 Thumb down 0
      Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro