Iubitul meu se însoară

Catchy

22 September 2015

Era complet diferit în noua locaţie. Pe strada paralelă cu Golful, în spatele primului rând de clădiri, am făcut ochii mari intrând în blocul alb-roşu cu şapte etaje. Un hol mare la intrare, cu candelabre – cam prăfuite, ce-i drept, cu măsuţă, canapea şi fotolii. Două lifturi elegante. Holul de la etajul 6 zugrăvit în culori plăcute, ghivece cu plante la o uşă şi un borcan cu apă cu nişte crengi puse să facă rădăcini. Incredibil, uşi identice şi cu numărul apartamentului pe ele! Curăţenie! Majoritatea vecinilor – occidentali, printre care şi români. Abia acum realizam în ce sălbăticie locuisem în nord.

Apartamentul micuţ, cu două camere, mi-a plăcut din prima clipă. Aici nu există holuri, decât poate în apartamentele de lux. Se intră direct în living. Camerele sunt acceptabile, bucătăria e cam mică, iar balconul e de-a dreptul minuscul. Ce mai contează?

Am negociat cu soţul meu cum să ne împărţim camerele. Amândoi eram tare fericiţi pentru că, în sfârşit, vom putea dormi separat.

Primul mesaj de la iubitul meu a fost exact cum bănuisem, dureros. “Ce fericită vei fi aici! Sunt sigur că nu mai ai nevoie de mine, eu fac parte din trecutul tău acum!” I-am arătat patul meu cu o singură pernă. S-a liniştit.

Ne-am revăzut peste două zile, conştienţi amândoi că totul devenea complicat şi periculos. Nebunia rămăsese nebunie, regăsirea noastră e imposibil de descris.  Totul era de vis.

A mai durat ceva până au fost terminate formalităţile pentru locul meu de muncă, aveam încă timp liber, dimineţile eram singură acasă. Nu puteam dormi. După ce pleca soţul meu la serviciu, mă echipam şi mă duceam să alerg pe plajă. Încă nu era foarte cald, era minunat. Mă odihneam câteva clipe pe nişte stânci, până când, într-o dimineaţă, era să mă ia apa, eu încă nu aveam habar despre flux şi reflux. Stând pe stânci cu căştile în urechi şi cu mintea aiurea, m-am pomenit că şedeam tot pe stâncă, dar în apă. M-am întors acasă cu apa şiroind. Se apropia ora când iubitul meu, în drum spre serviciu, trecea să mă vadă. Acum eram aproape, între casa lui şi birou. Începea să ne lovească dependenţa şi amândoi eram conştienţi de asta.

marea la rasarit

Între timp, am început şi eu serviciul, cu un program imposibil, numai după-amiaza. Ne vedeam destul de rar, dimineaţa.

…Până pe 29 iunie, când mi-a spus la prima oră că vrea să mă vadă şi mi-a cerut să port o anumită rochie. A venit. El purta un tricou roşu. Eu eram cu rochia aceea lungă de vară, cu umerii goi, cu părul prins într-un mic coc, aşa cum a vrut el, mă văzuse aşa într-o poză. Am răsucit cheia şi am rămas nemişcată, cu fruntea lipită de uşa rece. Mă simţeam paralizată fizic şi mental. Ceva mă scosese out of service. Nu ştiu cât am stat aşa. I-am simţit respiraţia în spatele meu, dar mi-a fost imposibil să mă mişc. M-a cuprins cu braţele acelea interminabile, şi-a lipit buzele de ceafa mea şi a rămas aşa minute în şir. Eu parcă mă făcusem una cu uşa, îmi era imposibil să fac un gest, aşa ceva nu mi se mai întâmplase. Într-un târziu m-a întors către el şi m-a topit cu sărutări. M-a purtat în braţe până în dormitor. Mi-a desfăcut părul şi mi l-a răsfirat cu degetele. Pielea lui enervant de albă era fierbinte şi uşor amăruie. Apoi mi-a spus că poate să mai întârzie vreo două ore, aşa că m-am aşezat în braţele lui să stăm la poveşti.

Îţi aminteşti ce mi-ai spus mai demult? Ai avut dreptate. Suntem în 2015, Ramadanul nu s-a terminat. Vor să mă însor. Mama şi mătuşa au găsit pe cineva. Cum ai ştiut asta?“.

L-am îmbrăţişat, l-am sărutat zgomotos şi i-am arătat o bucurie sinceră. Sigur că eram şocată, dar nu ştiu exact de ce, fiindcă urma să se însoare sau fiindcă avusesem dreptate? Mi-a spus că va pleca la sfârşitul Ramadanului. Am discutat despre asta ca doi adulţi normali la cap. Îl vedeam stresat. Se frământa. Mă ţinea strâns în braţe şi îl simţeam tremurând.

Pâna la urmă, şi-a făcut curaj şi mi-a zis: “Eu nu mai ştiu cine sunt sau ce sunt. Te iubesc mai mult decât pe mine însumi. Nu mai ştiu să respir fără tine. Dar e interzis să iubeşti în afara căsătoriei. Şi acum, în Ramadan… dacă mâine mor, ce se va întâmpla cu mine? Mă tem de pedeapsa lui Dumnezeu. Şi fata aceea, ce vină are să trăiască cu un bărbat care nu o vrea?

Am încremenit. Acum îi înţelegeam felul în care se purta în intimitate. Reţinerea, pudoarea, teama, tot. Nu mai aveam cuvinte. Într-un târziu, i-am zis că Dumnezeu îl va ierta, iar iubirea…  sunt convinsă că va veni cu timpul. Că e vremea să aibă o familie, că nimic nu e perfect în această viaţă. Că e important să înceapă această etapă cu inima şi mintea deschise, să nu renunţe la visele lui.

Ne-am ţinut aşa în braţe, am vorbit multe, îl simţeam tensionat rău şi nu puteam să-l ajut. Mi-a spus de nu ştiu câte ori că se teme de căsătorie. “Ce ştii despre ea, e ok?” “Mi-a zis mama că e frumoasă şi deşteaptă şi că numai o fată care lucrează în resurse umane mă poate pune la punct. Ştii, o să lucreze le spitalul de lângă blocul tău! ” Na, exact ce-mi lipsea!

Ne-am sărutat din nou când a plecat, ridicându-mă pe vârfuri pentru ultima oară. Mi-a spus din nou că mă iubeşte. M-a sărutat apoi pe frunte şi a plecat. Sărutul pe frunte are aici o însemnătate deosebită. Înseamnă preţuire fără margini.

Ştiam că, foarte probabil, nu o să-l mai văd. Şi uitasem să-i sărut ochii.

Oscilam între o durere imensă şi o mândrie agresivă, de soacră-mare. Tristă si bucuroasă în acelaşi timp. Mixed feelings. Dureros.

În zilele următoare am terminat darul meu de nuntă pentru el –  într-o engleză aproape bună, povestea tânărului rege crescut de o sclavă. I-am trimis-o. Nu am primit nici un feed-back.

S-au văzut prima dată pe 4 iulie, apoi încă o dată.

“Pretty?” “Yes” “White skin?” “Yes” “Smart, funny?” “Yes”

21 iulie

A plecat spre Egipt nu cu avionul, ci cu maşina, împreună cu patru prieteni. A ajuns cu bine. După aproape o lună fără să-l văd, pot să descriu ce simt. Se spune că dorul doare. Nu e aşa. E o senzaţie fizică dezagreabilă, dar nu ca durerea de cap, sau de inimă, sau de măsele. Poate fi o vagă durere musculară, în tot corpul. Dar nu asta e problema. E o cumplită senzaţie de black hole înăuntru, în minte şi în inimă. Ca o scorbură până mai ieri plină de păsări şi care s-a golit la prima adiere de toamnă. Mai ales acum, când ştiu că povestea s-a terminat, indiferent de forma sub care va continua. E o linişte înspăimântătoare care, din când în când, dă într-un frison cu transpiraţie rece şi clănţănit de dinţi. E o senzaţie de sufocare pe care vrei să o elimini, trăgând aer cu sete; foarte proastă idee, pentru că aerul expirat iese din piept cu un hohot de plâns, imposibil de controlat. De când am păţit asta de câteva ori, în cele mai nepotrivite locuri, mă abţin, respir doar pe jumătate. Sau mai rău, stau aşa până aproape de hipoxie, cu toate beneficiile ei. Mă întreb dacă aş fi trăit povestea asta acum 30 de ani, aş fi simţit la fel?, dar nu prea cred.

Am trecut prin viaţă cu nepăsare. Fără să simt arsura dragostei, fără să mă obsedeze cineva anume, fără să simt dorinţa. Am respins oarece tentative, cu o răceală demnă de o bucată de stâncă. Am trişat viaţa, apărându-mă cu străşnicie de orice fel de emoţii şi acum viaţa s-a răzbunat pe mine. În mai puţin de doi ani am simţit iubire, şi durere, şi nebunie cât pentru o viaţă întreagă. E nebunie, ştiu. Şi foame, şi sete, şi dor. Corpul meu pare să fi uitat, dar sufletul meu urlă de dor, şi mintea mea încă conversează cu mintea lui, încă îl simt, încă îl aud, încă îl respir.

Cred că îmbătrânesc pe fast-forward.

Mai simt că îmi ard ochii. Aşa, ca în filmele horror. Şi, drept vorbind, arăt ca într-un film horror. Ochii mei sunt tulburi, cu pleoapele roşii, cu cearcăne violete adânci, perfect desenate. Se citeşte în ei o tristeţe nemăsurată. De fapt, durere.

5 august

Cum trece vremea! „Let me see you!” mă roagă el într-o noapte. Şi ieri am schimbat între noi câte o fotografie a ochilor, în acelaşi timp. Cum am ştiut asta, nu pot să înţeleg, ne-am trimis pozele unul altuia în acelaşi timp. Se vede cum s-a dus strălucirea. Ochii mei sunt goi. Ai lui, nu au nimic în ei, par morţi. Ciudata formă a ochilor lui, prelungi, cu pleoape grele şi leneşe, cu gene dese şi cu nişte sprâncene de coşmar.

6 august

Ştiu că nu doarme nopţile, dar acum e deja prea de tot. E online în fiecare noapte, până după 6 dimineaţa. Adica ora 5 la el. Şi dacă e online, înseamnă ca e singur, nu cu prietenii într-o veşnică petrecere a burlacilor. Şi dacă vorbeşte cu mine, înseamnă că nu are altceva mai bun de făcut. Oare?

8 august

Prima noapte în care nu a mai fost online. Înţeleg ce înseamnă asta.

12 august.

Nu am putut să scriu azi, fiindcă am vrut să strivesc mica sămânţă de răutate care încerca să-mi încolţească în suflet. Nu, nu o să las necuratul să-şi bage coada în sentimentele mele. Chiar de ar fi să mor de dor şi de tristeţe. Mă uitasem ore în şir la poza aceea. Depăşisem primele momente de emoţie pozitivă, cu alunecări spre euforie. Depăşisem parţial şi episodul de plâns în hohote. Şi ce să vezi, încep să fac disecţia imaginii, cu ochii reci, cu zoom la maxim, cu inima deconectată de la realitate. Cu ce puteam să încep, decât cu ochii? Fără să vreau, asta vedeam prima dată. Îmi place forma ochilor ei. De pisică sălbatică. Cu gene dese, sper că nu false, şi, se pare, cu lentile de contact colorate. Sunt la mare căutare în acestă parte a lumii. Arată bine, dau oarecum bine cu pielea incredibil de albă, de prinţesă nevăzută încă de soare. Doar că privirea nu-mi spune nimic. Nu o simt, parcă nu îi aparţine. Chipul e frumos şi delicat, părul lung vopsit blond, cu bucle largi, dar privirea pare să fie din alt film.
Privirea lui? Mă arde şi atunci când are ochii închişi. Ochii lui vorbesc de fiecare dată altfel, când povestim, când râde forţat, când zâmbeşte sincer, când se întâmpla să râdă, cam rar, ce-i drept… când mă vrea, când uită de el în braţele mele, când e somnoros, când are nervi, când revin umbrele trecutului, când se teme, ochii lui vorbesc chiar şi din fotografii. Pentru fiecare stare, el are altă privire care-l defineşte sau care-l trădează. Tocmai de aceea, nu ştiu în ce categorie să pun privirea lui din poză, de data asta ochii lui par să vorbească în altă limbă sau, mai degrabă, par să tacă.

13 august

Am obosit uitându-mă la poze din toate unghiurile. Ore în şir. Cu zoom, să nu scap niciun detaliu. Ofticată. Nervoasă. Doamne, ce fotograf idiot şi lipsit de imaginaţie, cum să-i dea paharul ăla strâmt, ce aiurea, complet nepotrivit cu nasul lui nu tocmai delicat. Nimeni n-a văzut că i-a intrat nasul în pahar? Şi fata asta nu s-a uitat în oglindă? Parcă-i zombi cu lentilele astea albastre. Irisul pare nefiresc de mare şi cred că bate lumina direct unde nu trebuie, că luceşte toată, mda… ceva e prea forţat aici, e din alt film. Şi uite la ei cum stau, parcă-s împăiaţi. N-am curaj, nu vreau să pară că-s răutăcioasă, dar tare l-aş întreba: „Habibi, nu cumva a fost cam scurt timpul? Nu prea cred că ţi-a reuşit legătura aia mentală, ştii tu, să o faci să simtă că te cunoaşte de când lumea. Sau nici măcar n-ai încercat?” Şi uite-aşa, ceea ce vroiam să devină acceptare şi pace sufletească, începe încet să se transforme în altceva. Iarăşi mixed feelings, de data asta cu puţină gelozie, un strop de răutate şi durere multă. Plus îngrijorare.

15-16 august

Azi mi-e greu. Simt că îmi seacă inima. Copilului ăstuia chiar îi pasă de mine, m-a anunţat înainte să schimbe poza de profil, a pus o chestie simbolică sugerând nunta. Mi-a dat posibilitatea să văd prima, apoi mi-a mai trimis câteva poze. Poze proaste. M-am enervat, m-am certat cu el. Astea nu erau făcute cu vreun telefon mobil de 2 lei, erau poze de studio. Eu înţeleg că totul a fost în mare grabă, totuşi pozele trebuie să fie poze. Şi dacă tot eram nervoasă, i-am zis că sper că ea a folosit lentilele alea de contact colorate doar la nuntă, pentru că nu i-au venit prea bine. Mi-a zis că se aştepta să-i zic chestia asta şi că e de acord cu mine. Că a fost din cauza grabei şi că oricum, au fost doar pentru nuntă. Acum aştept să văd ce minune de poze va lăsa la vedere şi, mai ales, când, pentru că toţi prietenii lui au înnebunit. Deja exagerează cu misterul. Am verificat, sunt singura care a văzut ceva până acum. Am vorbit mai devreme cu cel mai bun prieten al lui, e cam supărat, săracul. Să nu ştie nimic, chiar şi despre nuntă a aflat în ultima clipă! M-am prefăcut a fi la fel de neştiutoare şi nerăbdătoare ca şi el, dar nici nu vreau să mă gândesc cât de rănit s-ar simţi să ştie că eu am fost la curent cu tot, încă de la început!

Din când în când, mi-a dat câte un semn. I-am răspuns. În ultimele zile l-am simţit iar. Foarte intens.

Pe 19 august, seara, au sosit, tot cu maşina. Ea îi ceruse deja divorţul, la 10 zile după căsătorie. El îi spusese că iubeşte o altă femeie. I-am spus să nu accepte, să lupte.

Pe 20 dimineaţa, situaţia devenise gravă. Într-un acces de nebunie, i-am zis să mă lase să vorbesc cu ea, de fapt să-i scriu ceva. Mi-a dat numărul ei. Am contactat-o pe WhatsApp, i-am spus cine sunt şi i-am trimis câteva screenshots cu mesajele pe care i le trimisesem lui înainte de nuntă, mesaje în care îl învăţam câte ceva.

Am câteva lucruri să-ţi spun înainte de nuntă. Sunt sigură, ea e tânără şi frumoasă. Ştiu, nu e treaba mea. Preţuieşte-o, e cel mai frumos dar pe care îl puteai primi. Învaţă să o iubeşti. Are nevoie să fie iubită, e o copilă care l-a aşteptat pe prinţ. Ştiu, eşti arab, dar, te rog, nu o lăsa să se îngraşe. Nu-mi spune acum vechile vorbe “e grasă sau subţire, ea e viaţa mea”. Dacă ea va fi viaţa ta, ea trebuie să fie sănătoasă, pentru tine şi pentru copiii voştri, care vor avea nevoie de o mamă ce poate face faţă provocărilor. Şi tu, desigur, o vei iubi mai mult dacă va fi activă şi plină de viaţă. Fă-o să iubească viaţa sănătoasă şi sportul. Depinde de tine să ai pentru mulţi ani o femeie frumoasă, puternică şi fără vârstă. Nu-mi spune că tu eşti arab şi mănânci zahăr, gândeşte! Şi fumează mai puţin! Nu vrei să ai în câţiva ani probleme de sănătate, nu vei dori să o faci să sufere. Şi copiii tăi vor avea nevoie de părinţi sănătoşi pentru mulţi ani. Gândeşte-te la mama ta, îţi aminteşti ce ai simţit anul trecut, când era să moară? Şi tu ştii cum m-am simţit când am aflat vârsta ei şi când am văzut cum arată? Deci, habibi, poţi să te superi pe mine, dar trebuie să accepţi că am dreptate. Fii inţelept, iubitule. Ştii, bărbatul este capul familiei, iar femeia este gâtul. Ea poate întoarce capul în orice direcţie doreşte, deci, fii un cap înţelept. Alegeţi împreună direcţia cea mai bună.

Te iubesc şi acum voi începe să o iubesc şi pe ea. Iubesc tot ce iubeşti tu. Voi iubi fericirea ta, visele tale, copiii tăi. Aminteşte-ţi cuvintele mele, iubitule. Fericirea ta mă va face cea mai fericită femeie. Aşa ştiu eu să te iubesc.

Ah, să nu uit… Când veţi merge în vacanţă, acum sau în viitor, alegeţi un loc în care ea va putea să îşi lase trupul şi părul liber în soare şi vânt. Dă-i şansa de a simţi natura. Şi tu la fel, lasă soarele să te vadă, lasă marea să te iubească, fii nebun, încalcă regulile uneori. O să vezi, o să-ţi fie bine! O să vă fie bine! Fiţi binecuvântaţi!”

Desigur, nu am primit niciun răspuns de la mireasa rănită. O înţelegeam. Probabil că îl aşteptase ca pe prinţul din poveşti. Acum, totul depindea de el să îndrepte lucrurile.

Trei săptămâni nu am ştiut nimic despre ei. După care, într-o dimineaţă, mi-a dat un scurt mesaj. I-am răspuns în aceleşi fel. Apoi a repostat unul din desenele lui din 2011, m-am speriat, pentru că nu ştiam însemnătatea simbolurilor. Am rugat pe cineva să-mi explice. „Soarele vieţii” – asta însemna. M-am liniştit puţin. După amiaza a schimbat poza de profil, aceea cu imaginea-simbol a nunţii, cu o poză mai veche a lui. Pentru o jumătate de oră am crezut că mor de spaimă. Au apărut apoi două comentarii în arabă, le-am tradus. Erau de bine. Pe urmă a reapărut poza precedentă, de nuntă, şi câteva comentarii noi, de felicitări. Am respirat uşurată. Am înţeles mesajul lui. Fusese cât pe ce, dar acum totul era în regulă.

Încerc acum să mă vindec, doar că, uneori, îmi dă câte un semn. Şi ard pe dinăuntru ca o ţigară uitată. Ard şi mă doare rău, dar aleg să ard. Aş face orice să ard la nesfârşit. Mă tem rău să nu mă sting.

…Şi nu am apucat să-i sărut ochii la plecare.

 Guestpost by Cora Martin



Citiţi şi

Se născuse zeiță

De ce s-a-ntors?

Am știut că vei pleca

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,820 views

Your tuppence

  1. Sava Em / 15 October 2015 21:53

    „Se spune că dorul doare. Nu e aşa. E o senzaţie fizică dezagreabilă, dar nu ca durerea de cap, sau de inimă, sau de măsele. Poate fi o vagă durere musculară, în tot corpul. Dar nu asta e problema. E o cumplită senzaţie de black hole înăuntru, în minte şi în inimă. Ca o scorbură până mai ieri plină de păsări şi care s-a golit la prima adiere de toamnă. Mai ales acum, când ştiu că povestea s-a terminat, indiferent de forma sub care va continua. E o linişte înspăimântătoare care, din când în când, dă într-un frison cu transpiraţie rece şi clănţănit de dinţi. E o senzaţie de sufocare pe care vrei să o elimini, trăgând aer cu sete; foarte proastă idee, pentru că aerul expirat iese din piept cu un hohot de plâns, imposibil de controlat. De când am păţit asta de câteva ori, în cele mai nepotrivite locuri, mă abţin, respir doar pe jumătate… ” – da, asta trebuie să fie definiția. 🙁

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  2. https://www.facebook.com/olga.bulucz / 22 September 2015 21:25

    Stai linistita ca el poate iubi pana la 4 deodata! Astia sunt oi in pielea de lupi! Gandeste-te si tu la tine ca ei sigur numai la ei se gandesc! Daca poti scapa de el!

    Hot debate. What do you think? Thumb up 9 Thumb down 2
    Reply
    • Cora Martin / 3 October 2015 23:08

      E ok, acum are familie. Treaba cu 4 deodata e pentru cine isi permite. Oamenii simpli raman simpli, cu dorinte, vise si sentimente simple, cu planuri de viitor induiosatoare, cu lupte grele pentru o viata mai buna, cu ambitie, onestitate si credinta. Nu pot decat sa ma consider norocoasa ca am cunoscut un asemenea om, care, in afara de iubire, pretuire si respect, mi-a dat si o frumoasa lectie de viata. Chiar daca e mult mai tanar decat mine. Nu am de ce sa scap de el, tinem legatura ca prieteni si, chiar daca iubirea nu s-a stins inca, acum respectam regulile. El are de construit un viitor si e hotarat sa lupte pentru asta. Cu riscul ca dezamagesc, o spun cu toata sinceritatea: il admir pentru principiile lui. Asta e. Multumesc pentru feed-back.

      Thumb up 5 Thumb down 0
      Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro