Iubitule…

Ana Barton

18 November 2014

Întâi ia-o pe Imelda, ca să te dregi.

Aşa scrie la cartea din care vii tu, iubitule, la Psaltire: Ai poftit la frumuseţe străină şi cu ea ţi-ai rănit inima.

Aşa ai venit tu spre mine: frumuseţe străină intrându-mi în ochi în cuvinte albastre şi calde întâi.

Apoi s-au făcut pietre moi şi aurite, însă repede. Carnea pietrei curge altfel decât orice altă carne. Curge în ea, ca antimateria. Şi, la fel de nelumesc, curge prin ea în acelaşi timp. Regulile nu sunt pentru piatra de aur, iubitule. Niciuna.

Am vrut să-ţi spun cum mi-ai intrat tu în ochi, dar n-am mai avut loc de… mine. Ca întotdeauna. Mi-ai deschis pleoapele cu vorbe. Nu tari, însă pietroase. Le-ai forţat puţin pentru că, nu ţi-am spus încă, nu-i aşa?, tu ştii cine eşti şi-ţi place să loveşti cu tine în lume. Ştii că mergi ca un buzdugan, nu? Ştii că stai mai drept decât dreapta oricui, nu? Ştii că râzi ca ploaia miraculoasă, sigur că ştii. Şi mai ştii tu, dragostea mea, că eşti cea mai frumoasă întrupare omenească de pe toate feţele Pământului, iar acum voi fi, iartă-mă, cu totul lipsită de modestie. Chiar n-am mai întâlnit aşa ceva. Ai vrut şi-ai luat. Scurt, fără zăbavă, dincolo de orice second thoughts. Eu am ştiut mereu, în fiecare zi, ce-am ridicat, ce-am construit. O fortăreaţă inexpugnabilă. Nu mă temeam de ochi străini şi nu credeam în puterile nimănui de a o atinge. Dar tu ai intrat direct, cu totul, nici nu mi-am dat seama când, fix prin ochi. De ei uitasem. Erau deschişi. Nici nu te-ai uitat. Of, darurile grecilor, iubitule! Calul troian tot cal este, nu? Galop în iris, salt şi gata.

Ana
Şi, iarăşi nemodestă, cerându-ţi toată iertarea dimineţii ăsteia, cum să nu te admir, cum aş putea? Nu vrei uşorul, nu te mulţumeşte. Nu te mişcă. Cum să nu te admir, dacă mă vrei pe mine? Gândul ăsta mă cutremură de fiecare dată. Aşa a fost începutul, iubitule. Eu, mică, admirându-te. Ştiindu-te şi necunoscându-te. Simţindu-ţi puterea. Dorindu-mi să mă umbrească dulce şi legănat. Vrându-ţi respirul. Nevenindu-mi, nevenindu-mi, nevenindu-mi să cred. Şi tu lovind, iar şi iar, cu puterea iubirii.

Apoi, am început să te cunosc, dar te-am iubit cu totul de dinainte de cunoaştere. De aia omenească. Fiindcă te-am cunoscut înainte de a te cunoaşte şi te-am iubit înainte de a te iubi cu inima. Şi, cum ţi-am spus, mi-e sufletul făcut din două aripi mici, stând liniştite între omoplaţi. Vezi tu, iubitule, eu nu te aştept. Nu cu durerea lui a nu avea, a nu atinge, a nu vedea. Când mi-e mult prea tare dor, deschid aripile alea mici şi-ţi simt aroma. Iar ea ţine la piept şi avutul, atinsul, văzutul. Dar nu strâns. Aroma nu ştie să strângă. Are palmele deschise şi-mi dă cât vreau de fiecare dată. De-aia ţi-am spus că eşti bun şi generos. Dar nu omeneşte. Zeieşte.

Te vreau, sigur că te vreau. Cum să nu te vreau dacă-ţi simt tot timpul mirosul de vin viu, burgund? Aici se aşază alte întâmplări, cele ale focului dual. Parsiste întâmplări. Dar noi, nemaivăzute. Suntem doi Ahura Mazda. Şi totul se mută în lipsa opusului. Aşa era o definiţie preferată de oameni, parcă: răul e o absenţă, absenţa binelui. Bun. De acord. Frumos spus. Însă mai e ceva: tot o absenţă. A iubirii. Oamenii ar muri de durere dacă, doar pentru o clipă, ar şti asta. Dar nu ştiu. Şi viază mic şi sterp, înmulţindu-se şi umplând Pământul de uscăciune.

Şi îndrăznesc eu să-ţi spun, iubitule, că noi suntem două focuri, nu unul. Două focuri sacre, cu flăcări iubitoare. Şi suntem cruzi. Numai unul pe altul nu ne ardem. De fapt, nici pe ceilalţi. Doar îi orbim. Însă numai dacă se apropie. Două focuri din aceeaşi materie. Numai culorile sunt diferite. Rămâne să le alegem pentru fiecare întâmplare, însă şi pentru neîntâmplări, iubitul meu, pentru că, ştim, nu?, nouă nu ne scapă nimic. Dar ne scapă mereu nimicul.

Aşa că trupurile astea de foc şi inimile lor din carne de piatră curgând sunt totdeauna al nostru. Şi dincolo de… Şi deasupra… Şi prin… Ce nu ştiu ele? Nu ştiu pentru că. Nu-l necesită. Primum movens e clipa înspre care ne-am îndreptat noi, din dragoste pentru lumea asta, ca să nu fie singură şi tristă. Şi dacă-ţi pare înspăimântătoare şi demiurgică vederea mea, caută-te în mijlocul focului şi vorbeşte-mi de acolo. Ce e sufletul, dacă nu lumina întinsă perfect şi uniform pe trup? Atotcuprinzătoare şi făcătoare de minuni. Lumina aia vie se înfioară la auzul vocii tale. Şi-apoi intră încet şi adânc în carne. Acasă.

Pe Ana o găsiți cu totul aici.

Citiţi şi

Unde e dragostea? Unde? Unde?

Iubirea e atunci când…

Un bădăran înfumurat

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
7,900 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro