Iulia Gorneanu: “Pălăriile sunt ca o femeie sfioasă, dar complexă”

Andreea Petrescu

30 April 2013

Iulia Gorneanu se face imediat remarcată. Este o femeie frumoasă, cu un glas dulce şi un zâmbet fermecător şi îţi poţi da seama, din gesturi şi priviri, că ascunde comori. Iubeşte şi colecţionează pălării vechi, dantelă şi elemente din portul popular, dar nu le păstrează ferecate de ochi străini, ci le poartă, ca pe o poveste vie despre tradiţia românească şi misterul femeilor de demult. 

Cu puţin timp în urmă vă invitam să vizitaţi o expoziţie aparte. Între piesele rare şi preţioase din galerie şi-au făcut loc atunci obiecte din colecţiile personale a patru femei al căror suflet migrează în taină între lumea de astăzi şi cea din trecut. Sunt patru colecţionare care salvează de la uitare mica istorie, cea care nu apare în enciclopedii şi pe care o putem încă atinge şi admira, preţuind-o.

Iulia Gorneanu stă în spatele tuturor proiectelor organizate de Galateca. A contribuit cu piese la expoziţia “The rest is… yesterday” şi la alte expoziţii organizate în galerie, dar nu crede că locul pălăriuţelor este într-un muzeu. Filolog la bază, a studiat istoria artei şi a descoperit şarmul unic al pălăriilor după ce a primit în dar, pe când lucra în diplomaţie, piese din America de Sud. Acum are în colecţie câteva sute din toate colţurile lumii şi le poartă, pe rând, oriunde ar merge.

Andreea Petrescu: Câte pălăriuţe aveţi în colecţie şi unde le păstraţi?

Iulia Gorneanu: Spun deseori că tot ce trece pragul de o sută de obiecte se numeşte manie. Eu cred că l-am depăşit de mult. Cât despre depozitare, am norocul (râde) că pasiunea mea se îndreaptă mai ales către pălăriuţele anilor ’40-’50, iar majoritatea dintre ele sunt micuţe, florale, cu voaletă şi foarte feminine. Am puţine piese cu borul foarte mare, cel mult 15. Am un dulap special pentru ele, dar nu le păstrez individual decât pe cele foarte preţioase.

A.P: Când şi cum aţi început să le purtaţi?

I.G: Veţi râde, dar am început să le port dintr-un considerent foarte… „puţin romantic”. Eram la facultate în Bucureşti. Soarele de aici era foarte puternic pentru mine, eu fiind născută într-un sat de munte din Făgăraş, aşa că trebuia să mă protejez, pentru că simţeam pur şi simplu că leşin în plină stradă. Lucrând apoi în corpul diplomatic, am început să primesc în dar pălării exotice, de origine sud-americană, care erau foarte decorative faţă de ce purtam eu. Atunci am început să le îndrăgesc şi să le privesc cu alţi ochi. Pălăriile sunt ca o femeie sfioasă, dar complexă, de care, odată ce ai descoperit-o, nu te mai poţi despărţi.

A.P.: Care este cea mai veche piesă din colecţie?

I.G: Cea mai veche pălăriuţă este de pe la 1910. Am şi un joben la care ţin foarte mult. Am avut câteva şi mai vechi, dar, pentru că eu prefer să le port pe fiecare în parte, le ofer pe cele mai valoroase sau fac schimb cu Raluca Alexandru, care are o colecţie mult mai mare, le expune şi are în plan un muzeu al pălăriilor.

A.P.: De unde le achiziţionaţi?

I.G: Pe unele dintre ele le licitez pe internet, pe altele le cumpăr din târgurile vintage de la noi din ţară şi din străinătate. De câte ori merg la Paris vizitez târgurile dedicate special articolelor vintage, şi am găsit câteva piese şi în Israel.

A.P: E costisitoare o astfel de pasiune?

I.G.: Nu neapărat. Pe cele mai scumpe dintre ele am dat puţin peste o sută de euro, dar preţul mediu pentru cele vintage este în jur de 40 de euro. Desigur, cu cât sunt mai noi, cu atât preţul lor scade. Aproape tot ce găsesc de cumpărat este cotat de vânzători la un preţ mult mai mic decât valoarea reală a obiectului. Şi vorbesc aici de design, de materialele din care sunt confecţionate, de originalitatea lor. Dar problema noastră şi mai ales a comercianţilor de obiecte vintage este că pălăriuţa a rămas cumva uitată în vremi. E foarte important pentru cineva care are un magazin să vândă. Şi tocmai pentru că vinde mult mai uşor o poşetă sau o rochie, pălăriile ajung undeva pe locurile 3-4 ca importanţă, mai ales că nu sunt uşor de întreţinut şi sunt fragile. Multe dintre ele ar trebui restaurate, dar se găsesc într-o stare deplorabilă.

A.P.: Cum le purtaţi de grijă, odată ce devin ale dumneavoastră?

I.G.: Le îngrijesc, le curăţ, le schimb panglicile. Din fericire, o am alături pe mama, care mă ajută. Deja s-a obişnuit ca atunci când ies din ţară să mă întorc cu câteva pălării, pe care le restaurează. Ba chiar pe una dintre ele (n. red: cea din fotografia de mai jos) a recuperat-o din coşul de gunoi. O aruncasem, pentru că mi se părea prea deteriorată şi îmi era teamă să o dau la curăţat. Dar mama a reuşit să o aducă într-o stare excelentă.

În general, îmi doresc să păstrez materialele originale, mai ales voaletele. Cele de epocă sunt mult mai fine decât cele confecţionate astăzi, aşa că şi timpul îşi pune în mod nemilos amprenta asupra lor. Dacă voaleta este deteriorată, încerc să o maschez cu diferite accesorii sau să port pălăriuţa în aşa fel încât să nu se observe defectele.

A.P: Atunci când vă gândiţi la o ţinută, alegeţi mai întâi pălăria sau articolele vestimentare?

I.G: Pălăriuţa, de cele mai multe ori. Încerc să mă îmbrac contemporan şi să nu fiu o apariţie ridicolă. Pot purta o pălăriuţă chiar şi cu jeanşi tociţi. Şi asta deoarece, pentru mine, pălăria trebuie să fie vie, să fie recuperată nu doar fizic, ci şi alături de spiritul femeii care a purtat-o în trecut. Mă simt protejată atunci când port o pălăriuţă, sunt mai în acord cu mine şi cu sufletul meu.

A.P: Pe câteva dintre ele le-aţi inclus în expoziţia The rest is … yesterday. Veţi organiza şi o expoziţie proprie?

I.G.: În general nu îmi place să organizez expoziţii cu pălăriuţele mele. V-am spus, din punctul meu de vedere, pălăriile nu sunt obiecte de muzeu, ci trebuie să prindă viaţă. M-am despărţit, cu prilejul unei alte expoziţii, de o mini-colecţie de nouă pălării care au aparţinut familiei Rosetti. Am ţinut foarte mult la ele, dar nu mă înduram să le port, erau atât de frumoase şi cu o încărcătură istorică atât de valoroasă, iar câteva dintre ele aveau o căptuşeală din mătase naturală, care se degradează foarte uşor. Am pastrat doar una dintre ele, pe care am purtat-o astă-vară şi de care mă leagă deja amintiri, celelalte au trecut în colecţia Ralucăi Alexandru, la schimb cu pălăriuţe din anii ’40-’50.

A.P: Aveţi o pălărie anume, de care sunteţi ataşată mai mult decât de toate celelalte?

I.G.: Am un joben foarte vechi la care ţin foarte mult. Sunt apoi cele din portul popular, pe care le îndrăgesc nespus. Am primit chiar una din Drăguş (Ţara Făgăraşului), de pe la începutul secolului, când femeile purtau o pălăriuţă neagră, cu boruri mici şi cu un ciucur colorat foarte mare. Am multe obiecte din portul popular – marame cusute cu fir metalic, fote, ii foarte frumoase – şi le port cu drag atunci când ies din ţară. Cred în reinventarea unor elemente din portul popular şi readucerea în prim-plan a limbajului ţesografic, extrem de complex de altfel, al românilor.

Chiar avem în plan ca, împreună cu arhitecta Ioana Cordureanu şi extraordinara echipă La Blouse Roumaine, să marcăm o zi universală a iei româneşti, printr-o  expoziţie de decriptare a semnelor cusute şi o Noapte Albă de Sânziene, la Galeria Galateca. Sperăm ca anul viitor să reuşim să îi  organizăm o expoziţie doamnei Maria Pipaş din Sighetu Marmaţiei, una dintre cele mai importante colecţionare de dantelă veche din Europa, despre care la noi nu se ştie mare lucru.

A.P: Şi soţul dumneavoastră, Grigore Leşe, este un mândru purtător de pălărie. V-a unit această pasiune?

I.G.: Nu, nu ne-am imaginat la început că vom ajunge să împărţim locuinţa cu dulapuri pline de pălării. La el în satul natal, în Lăpuş, dacă un bărbat nu poartă pălărie este semn că ţine doliu. Îşi cumpără deseori pălării, mai ales din Spania, şi m-am amuzat la un moment dat că, întorcându-ne în ţară, mi-am dat seama că el îşi cumpărase o mulţime de pălării şi eu una singură.

A.P: Este un atu pentru o femeie acela că poate deveni altcineva atunci când poartă o pălărie?

I.G.: Da, categoric. Spre exemplu, într-una dintre vizitele în Paris purtam o pălărie cu voaletă, iar turiştii, crezând că sunt franţuzoaică, mă opreau să facă poze cu mine. Alteori, port elemente din portul tradiţional sau pălării cu etichetă de Bucureşti. O femeie se poate ascunde şi poate atrage totodată atenţia purtând o pălărie, dar nu sunt adepta pălăriilor extravagante, care fură toate privirile. Cred în frumuseţea pălăriilor cu un mister greu de definit, nu în excesul de elemente vizuale.



Citiţi şi

Bătrânul din tren

Lumea pe care am cunoscut-o tocmai se sfârșește

Tu ești…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
6,947 views

Your tuppence

  1. Simfonie Beatles, în ie românească | Catchy / 13 May 2013 12:23

    […] în atenţie o amprentă românească purtată în întreaga lume prin intermediul unor proiecte la La Blouse Roumaine: ia tradiţională. […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro