Iv cel Naiv sau un interviu cu o idee

Lacrima Andra

16 August 2015

Lacrima AndraUn om căra în spate

Un dram de naivitate

 Ceea ce urmează nu e un interviu. Deși seamănă. Nu e un interviu pentru că deși ne-a dezvăluit mai multe decât poate multor altor ziariști, chipul său ori materializarea sa au rămas la fel de neatinse, deși puse în cuvinte. Nu e un interviu pentru că, deși are ca personaj principal un om în carne și oase, acest om rămâne doar o Idee pentru că doar atât vrea să fie. Nu e un interviu pentru că deși omul există și știm că locuiește la Focșani, totuși nu îl putem pipăi dacă ne-am dori să-i întindem cordial mâna să-l felicităm pentru interviu. Totuși, Iv cel Naiv e un bărbat în carne și oase, un tată de fetiță fericit, un om care înțelege că avem nevoie să facem pace cu trecutul fiindcă altfel nu se poate să trăim într-o Românie sănătoasă, așa cum o dorește; un om care poate trăiește mai mult ca oricare dintre noi principiile anticilor. Un om care-mi seamănă. Poate de aceea am vrut să mă apropii. Aș vrea să știu dacă nici lui românii nu i-au respectat, nici iertat dorința de intimitate și anonimat. Vom vedea în cele ce urmează, de veți avea răbdarea și curiozitatea să citiți acest inteviu-joc, în afara oricăror reguli de scriere și editare a acestui gen jurnalistic.

Iv  cel Naiv este o prezență internautică altfel. De prin 2013, zice Facebook, face ravagii pe pagina de socializare cu versurile sale uneori eliptice, alteori de o sensibilitate uluitoare, complexe. Ziariștii i-au dat târcoale cam tot de pe atunci și au încercat să-i ia vălul anonimatului sub care se ascunde, ar zice unii, ori se adăpostește ar spune alții. El spune că doar e o stare de normalitate acest anonimat.

iv cel naiv

Totul a pornit de la o maşină albă pe a cărei caroserie, în dimineaţa lui 10 iulie anno domine 2015, am citit versurile lui Iv cel Naiv. Ştiam de campania din 2013: „Plăteşte cu poezie”, de „Casa Poeziei” din Bucureşti, de acel noiembrie 2013 în care cafeaua s-a asociat cu poezia pentru o doză de romantism şi poate ceva mai multă credibilitate, dincolo de publicitate. De Iv nu ştiusem să i se alăture. În fond şi la urma-urmelor, de ce nu?  La volanul maşinii mai sus pomenite, un domn slăbuţ, cu ochelari, păr şaten, creţ. Atitudinea uşor timidă m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva o fi chiar autorul cel misteorios în absolut. Şi pentru că Iv a promis solemn, în scris să răspundă oricui şi m-a intrigat mereu prin asemănarea cu subsemnata la încăpăţânarea cu care îşi ascunde adevărata identitate, i-am scris: „Bună Ivcelnaiv! Azi, trecând prin Cluj am zărit o maşina pe spatele căreia, sub nişte versuri văzui semnătura ta. La volan ai fi putut fi tu. Erai tu, Iv cel Naiv, ori era doar cineva îndrăgostit de versurile tale?”.

Câteva ore mai târziu, clinchetul e-mail-ului mă anunţă că am mai primit o depeşă. “Deci,  chiar răspunde cum a promis!”, mă uimesc eu. Deschid şi citesc: “Nu eram eu, era probabil o masina a celor cu cafeaua”. În loc de semnătură: „Sent from my inner kid’s soul (n.a. Trimis de copilul din sufletul meu).

L-am căutat în cuvintele tuturor colegilor presari care au vrut să-l cunoască, la lansările de carte din Cluj ori aiurea unde am putut ajunge. Nici urmă de omul care stă în spatele unui Iv-Naiv. Nici o imagine. Încoace, recent, s-a localizat pe sine în Focşani. Mă leg de sufletul omului. Îmi răspunde colorat, poate în funcţie de stări sufleteşti pe care le-ar transmite, induce vouă, nouă, sieşi, tuturor. Va fi cel mai colorat și mai atipic interviu pe care l-am redactat vreodată, dar din păcate, culorile răspunsurilor se pierd pe platformele digitale. Totuși,  îmi răspunde:

 ”Ivcelnaiv este sigur un bărbat care încearcă să îşi explice lucruri lui şi celorlalţi, prin scris.

Ivcelnaiv este o domnisoară/doamnă  încăpăţânată să existe în spatele straielor masculine.

Ivcelnaiv este un copil, la fel ca tine.

Ivcelnaiv este, din când în când, e drept, rar, o pisică.

Ivcelnaiv e un copac nesfârşit de înalt. Pentru că n-ai văazut niciodată un copac nesfârşit de înalt, n-ai cum să ştii cum arată. Aşa că putem conchide ca Ivcelnaiv este, de fapt, o idee”.

 Deci e totuşi un bărbat. Îmi spune că a copilărit în Focşani şi că: ”Am facut un liceu de matematică-fizică. Am fost olimpic la orice, dar nu la limba română. Apoi, Politehnica. Sunt inginer de telecomunicaţii. Diploma este aproape singura amintire pe care o am despre facultate. Imediat după, am început să scriu accidental, ca şi cum scrisul ar fi putut să mă vindece. Am continuat să îmi câştig existenţa din scris. Si în tot felul de feluri, asta fac şi astăzi. După ce am trecut prin multă matematică, destulă chimie, multe tipuri de fizică şi informatică, am ajuns scriitor. Amuzant, nu?”

Cea mai dragă amintire a lui Iv şi cea mai urâtă în egală măsură e un plan.

Locul e curtea bisericii din spatele blocului.

Planul era sa plecăm în jurul lumii.

Asta e cea mai frumoasă și mai urâtă amintire din copilarie.

 Speră să nu uite să-mi dea o fotografie a lui pe care i-o cer insistent. Nu bănuiam ce surpriză mă aşteaptă. Ştiţi voi, speranţa moare ultima şi nu e niciodată o emoţie pozitivă. Nu-l pot vedea, aşa că îi cer să-mi spună cum arată o zi a lui.

 Viaţa mea e o saltea.

In caz că nu dorm pe ea

îmi place să sar (încercând zadarnic sa zbor)

până la primul nor

sau poate mai sus.

Când obosesc,

mă aşez pe ea şi citesc

când obosesc,

tot pe ea iubesc

când obosesc,

tot pe ea ma liniştesc

îmi pun pe albul cearceafului gândurile

în timp ce pe albul foii se aşază cuminţi, rândurile.

 – Ce-ți place să faci cel mai mult?, mă rod pe mine curiozităţi prozaice şi defel în versuri.

  Îmi place să călătoresc. Nu ştiu dacă se poate numi hobby, dar e lucrul care mă bucură, motivează, linişteste şi neoboseşte cel mai mult. Odată, mă pregăteam sa plec in Borneo. Si ii spun asta bunică-mii, care mă întreba ce mai fac, pe unde mai merg. Bunică-mea avea atunci cam 80 de ani și era, asa cum a fost toată viața, o femeie simplă, greu încercată, de la țară.

”Unde mergi, mamă? La canibalii ăia?”

 „Acolo nu sunt canibali, mamaie”, îi zic.

”Ei nu sunt… Ai grijă”, îmi răspunde ea. Ajung în Borneo într-o zonă destul de izolată, care se cheamă Kelabit Highlands – un loc în care doar de vreo două generații femeile nu mai poartă cercei de câteva kilograme în urechi. Intr-o seară, stăteam la foc cu ghidul de acolo și învârteam focul cu un vătrai care semana cu al bunică-mii de la țară. Ii spun asta tipului. Din vorbă în vorbă, îi povestesc și de cum îi credea ea canibali. Am râs amândoi și atât. Peste trei zile când să plec, vine omul la mine și imi face cadou vătraiul. Imi spune că e un cadou pentru bunică-mea de la oamenii ăia care mănâncă oameni.   A fost amuzant, dar nu mai amuzant decât figura bunică-mii cand i-am adus cadoul.

Încerc să dau cumva o ocheadă în lumea lui. I-aș invita pe toți trei la o cafea, așa să vedem cum ne mai e viața lângă licoarea neagră și dulce. Am uitat să-l întreb dacă bea cafeaua cu zahăr, cu lapte ori doar neagră, cum sunt uneori aforismele lui. Râd de idee.

–  Lumea mea e foarte puțin aglomerată, plină de jocuri, cărți și filme. E o lume simplă care s-a adaptat la simplitatea felului în care o privesc. Câteodată, când dă să se complice și să îmi supraîncălzească circuitele, deschid frigiderul cu naivitate și mă răcoresc.

Vreau să știu de ce e incognito.  De ce e Iv cel Naiv un retras și un timid? Este el în viața reală un puternic al lumii acesteia, poate vreun om politic, persoană publică, manager care își explorează în poezie și mediul online latura sensibilă pe care n-o poate expune altfel?

– Prima întrebare e o speculație. La a doua răspunsul este nu. 

Deci am fost cât pe ce, suficient de aproape? Cred că da. Poate că l-am întâlnit totuși la lansările cărților proprii, poate totuși în acel Cărturești când și-a lansat al doilea volum. Rămâne enigmatic când îmi răspunde :

– Cred că pe la una dintre ele s-a întâmplat să trec pe acolo. N-am simțit nimic special pentru că seara respectivă nu e a mea, e a celor care vin acolo. Am privit-o destul de tehnic, cu un ochi critic, încercând sa înțeleg ce poate fi îmbunătățit, care e vibrația din încăpere, care e prezența. Când mă duc la lansarile mele sunt un fel de aparat de măsurat.

Filosofii antici spuneau că, dacă vrei să fi fericit, ar fi bine să te înfățișezi în așa fel oamenilor încât ei să nu știe niciodată de unde să te ia. Poate că anonimatul, incognito-ul e o treabă grea, deși recunosc, pe mine mă face mereu fericită când o trăiesc. Totuși, datoria mea e să-l iscodesc. Cred că zâmbește puțin trist, ori doar zâmbește ca o idee prinsă în filosofii antice atunci când îmi răspunde:

Anonimatul meu nu e nici ușor, nici greu.

Nu e nici fugă, nici ascundere.

Nici teamă, nici refugiu.

Nici timiditate, nici strategie de marketing

A fost și este cea mai firească opțiune.

Cel mai firesc mod de a separa opera de autor.

Opțiune sigur e. Firească, nu prea. Nu în lumea de azi în care totul e la vedere și de neiertat anonimatul. Poate lui i se iartă pentru că e un talent mai mare decât altele, ori pentru că talentul său e mai popular acum ca altele, gândesc privind Ideea.  Îmi spune că cel mai mult îl bucură viața și tot ea, Viața îl și întristează cel mai mult, că cel mai mult l-a durut cunoașterea de sine.

– Care a fost cea mai mare bucurie a ta de până acum?, și îl simt făcând o pauză.

– Când am primit în brațe o chestie mică și care se uita cu ochi mari si gravi și cu un nas foarte mic prin care mă miram cum de poate respira. Fiică-mea.

– Sunt un copil. Ce mi-ai spune ca să-mi rămână din tine pentru tot restul zilelor mele și să-mi fie de folos?

– Să nu uiți să rămâi copil până la capăt.

– Sunt o femeie. Poate nu-ți plac. Ce mi-ai spune?

– Nimic. Adică același lucru pe care l-aș face și dacă mi-ai plăcea. Sunt un tip discret. Nu prea intru peste oameni. Asta dacă  nu ești deja în toaleta băieților. 

Mă umflă râsul. Carevasăzică sunt indiscretă că am dat peste el – sic!, – și orice-ar fi, tot nimic n-ar zice. Măi să fie! Deci chiar ar trebui să intru mai des în toaleta băieților, sau cum? Râd de-a binelea.

Ca să poți lua o bucată din celălalt, cel mai sigur e să tai o felie din ceea ce i-a rămas, l-a format, l-a atins. Să-i ceri o bucată de pâine de suflet să ai de drum. Așa că întreb:

– Sunt un companion de viețuire pe pământ și știi ca uneori a trăi printre oameni, doare. Ce mi-ai da să citesc despre iubire ori viață?

– Despre iubire – Tocaia Grande a lui Jorge Amado. Despre viață – Despre toate, pe scurt și Acasă, ambele ale lui Bill Bryson.Despre iubire și viață – Ciclul Fundației al lui Asimov și seria Dune a lui Herbert.

– Ce are cel mai de pret Iv cel Naiv acum?

– O casetă mică, roz, pe care scrie PLANURI DE VIITOR. Caseta e goală. 

– Și o întrebare suplimentară,  cu voia ta: Iv de la regionalismul maghiar pentru an,  de la Ivan/Iovan, prescurtare de la Iov sau…? De ce naiv?

– Naivitatea e o parte din mine. Iar iv este inclus în cuvântul naivitate.

De va fi fost un interviu altfel, ori poate la fel cu cele bune, obișnuite, vei judeca tu, cel ce mă vei fi citit. Important nu e musai să-ți fi plăcut, ci să-ți fi făcut bine, să-ți fi dat ceva de valoare, ceva pentru tine și care să rămână doar al tău.

La bună recitire!

Pe Lacrima o găsiți cu totului aici

Citiţi şi

Unde e dragostea? Unde? Unde?

Respiră-mă!

Calea pe care doar nebunii merg

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,403 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro