Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Joy

26 May 2018

E frumos și dificil să crești un câine. Poate veți sări să-mi spuneți să cresc copii. Am crescut și copii. E la fel de frumos și de dificil, doar că atunci când ai copii, ei spun ce îi doare și ce așteaptă de la tine. Și ești mereu în preajma lor, round the clock. Mă întorc la câine. Poate că sunt ușor incoerentă, vă spun la final de ce. Îl iei când e mic, îl hrănești, îl socializezi, petreci timp cu el și tot ceea ce faci ți se întoarce înmiit, pentru că el devine un fel de suflet al casei, o prezență care îți devine nu numai extrem de familiară, dar și necesară. Un câine dă un fel de adicție sentimentală, cu totul distinctă. Îl simți lângă tine, fără să îți vorbească, și poate e mai bine așa, spre deosebire de oamenii care te vând din două vorbe. Singurul rău pe care ți-l poate face un câine e să te doboare (dacă e mare) din prea multă afecțiune sau să strice câte ceva prin casă sau prin grădină. Dar e un animal, iar instinctele sunt sunt foarte puternice. Îi lipsesc însă mijloacele de a și le cizela, rafina, deși preferi un câine să îți producă stricăciuni, decât oameni care știu ce fac și totuși distrug, nu-i așa? De aceea sunt total împotriva corecțiilor aplicate câinilor, iar ființele care lovesc, pedepsindu-i, vezi, Doamne, că le-au ros papucii de casă, ia să facă bine să nu-i mai lase în drum, și, în al doilea rând, să le dea o mai mare atenție, ca animalul să nu fie împins la asemenea gesturi din lipsă de afecțiune. Da, câinii strică, rod diverse lucruri, pentru că vor să fie băgați în seamă. Chiar dacă stau pe preș în fața ușii. Important e să simtă apropierea celor dragi, de care sunt dependenți. Câinii sunt afectivitate pură. Sunt fericire pentru care nu trebuie să plătești, și, mai mult, îți vine fără condiționări sau restricții de vreun fel. Fidelitate. Curaj. Încredere. Iubire. Pură.

26910075_2027462223949205_996493257900690722_o (1)

Dacă e vorba de femele, e și mai accentuată legătura cu stăpânii, pentru că instinctul lor matern intră în rezonanță și el. Iar atunci când au pui, stăpânul/stăpâna trec pe locul doi, e adevărat, dar numai atât cât alăptează. Cel puțin așa făcea Joy, niciodată nu uita să vadă ce fac, indiferent dacă era și ea mamă. Iar pe copiii mei i-a adoptat și i-a apărat ca pe niște pui ai ei. De data asta, a fost diferit. Gestația a mers bine și nu m-am simțit nici geloasă,  nici privată de afecțiunea ei. Stătea mult pe lângă mine, nu știu ce o fi simțit. E Ziua Morților, mâine sunt Rusaliile. Are 12 pui frumoși foc, pe care i-am moșit, cum se spune. Serioasă trebă, mai ales când o faci pentru prima dată. Veterinarul mi i-a dat, unul câte unul, i-am spălat, le-am eliberat nările și boticurile și i-am îngrijit până au început să țipe. Așa, ca niște copii făceau. 12. Contratimp. Din niște corpuri lipsite de mișcare, i-am adus la viață. Între timp, Joy cred că visa la următoarea perioadă, frumoasă la început, când sunt mici și nu mișcă prea mult, apoi din ce în ce mai aglomerată, mai gălăgioasă, mai dureroasă (le cresc niște gheruțe ascuțite și zgârie pielea fină de pe burtă atunci când sug), mai nedormită. Dar le-a trecut pe toate cu brio. Am crescut vreo cinci generații de Schnauzeri uriași împreună, cot la cot.

Atât de puțin am scăpat-o din ochi, pentru că operația era gata, nici nu ne-am mai gândit că s-ar putea întâmpla ceva. Până avea să se trezească din anestezie (necesară pentru cezariană, fiindcă doi dintre pui blocaseră nașterea normală, probabil datorită selecție naturale, care acționase din timp). I se oprise inima. Pur și simplu, n-a mai vrut să trăiască. Se uita la mine cu ochii mari (ei nu închid ochii sub anestezie, somnul e hipnotic). Cred că era liniștită că mă vedea. Nu mi-a trecut prin cap niciun gând straniu. Cred că un câine îţi face rău o singură dată în viaţă: atunci când moare, dacă e al tău. Glumeam, la un moment dat, spunând că atunci când îți moare câinele, îți iei altul, desigur, un fel de butadă pe care la vremea respectivă o asociam cu relații umane pentru care nu e necesar să suferim. Câteodată avem gura spurcată, cum se zice în popor. Dar, ce se zice în popor se cam adeverește. Cu moartea câinilor nu e așa ușor însă. Deocamdată nu știu ce o să fac, aștept să treacă vijelia.

Și acum, după ce am așezat-o lângă mama ei dincolo de pârâul din fața casei, nu mă gândesc decât că tot ceea ce se naște are o durată de viață prestabilită. Cu moartea nu se negociază. Din soarele puternic de până acum, a început brusc să plouă. E vijelie printre razele de soare. Și liniște. Foarte multă liniște. Inuman de multă liniște. Nu există compasiune, nu există consolare. A început să plouă apăsat. Undeva, imediat lângă nori, e destinul. Un destin comun, al omului și al câinelor, și povestea lor îngropată de vreme. Deocamdată nu știu ce o să fac, aștept să treacă vijelia. Incredibilă natura asta. Erau 27 de grade cu soare puternic. Acum rupe pământul.

Da, e adevărat, sunt multe tragedii pe lumea asta, dar aici și acum e o tragedie care nu poate fi tăcută sub tăcere. Tăcerea asta, ah, a dracului de adâncă tăcerea asta. Mă gândesc la cât timp am smuls dintre noi două, făcând lucruri inutile, fără finalitate, stând pe Facebook sau risipindu-mă aiurea. Moartea e firească, pierderea timpului e tragică. Atenția pe care o dăm lucrurilor și oamenilor care nu ne aduc nimic bun în viața asta, atât de scurtă. Mult prea mult ne risipim și timpul nu iartă. Uneori e foarte târziu pentru regrete. Azi degeaba las toate treburile deoparte. E liniște, dar nu din aceea bună, nu, nu e pace, e stop cardiac al timpului. Se mai aude doar țăcănitul tastelor. E singurul lucru pe care îl mai pot face, să scriu, așa cum scriam la școală compuneri despre animalul de casă. Ce simplu e să scrii. Ce dificil și frumos, tototdată, e să crești un câine.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

40 de forme de a muri (II)

Eu sunt Mira

40 de forme de a muri (I)

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,686 views

Your tuppence

  1. Valentina / 26 May 2018 21:16

    Pana acum, cel mai mult am plans dupa Tuduta, pisoiul meu, crescut la curte.Iernile erau magnifice, dormeam spate in spate si ridica singur pilota, ca sa se bage langa mine, dupa ce isi facuse incalzirea pe soba.Daca era afara, sarea in laboante( se nascuse pe arcuri, cum spuneam noi) si imi batea la fereastra pana ii deschideam usa de la casa si camera.Mi-e dor de traznaile lui( apasa singur pe clanta, ca de, era nascut pe arcuri,baga laboanta prin urechea capacului si isi alegea ce dorea din oala cu ciorba; a cazut intr-o hazna la un vecin si a venit acasa plin de r.ahat, iar eu il goneam, nu-l recunosteam; dormea cu cei 120 de porumbei, ei stiau ca este de al lor, nu se fereau de el cand trecea printre ei; cand mananca veneau si gainile, ca le plac boabele pentru pisici, iar Tuduta le altoia cu cate o laboanta pe capatana ca sa le goneasca).Daca s-ar putea, ipotetic vorbind, sa dau zece ani din viata mea, pentru a mai fi inca un an langa Tuduta, pot spune, fara regrete, ca da.Il am pe telefon, pe desktop la calculator.Imi mentin pararea, in legatura cu animalele, sunt cei mai buni psihologi si daca ar fi sa aleg intre un animal si om, aleg animalul, desi mi se pare ca prea des acest cuvant este asociat cu violenta, ori animalele ne-au aratat de multe ori ca uneori ne sunt superioare.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. Laura / 26 May 2018 18:38

    Numai cine nu are un asemenea sufletel langa nu intelege. Ma uit la vietatea mica de langa mine, un schnauzer pitic, si mi se umple inima de bucurie… dar si de tristete in acelasi timp, cu gandul ca ea nu va mai fi candva. Mi-a schimbat radical viata. Eram depresiva, nu ieseam din casa, nu socializam. De cand cu ea… am cunoscut atatia oameni, psihicul meu e altul, viata mea e alta. O iubesc de mor si nu pot concepe viata fara ea. Nu stiu cum se pot debarasa altii de sufletele astea dupa carlteva luni, un an, doi… ea e familie si toti o considera asa. Eu cred ca ingerii uneori iau forma cainilor pe pamant ca sa ne schimbe viata.

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro