Judecata

Carmen Firan

29 June 2015

Firan Carmen“Dialogul dintre cei doi scriitori e fascinant fiindcă e arhetipal: între “bărbat” (nu în sensul de “mascul,” dar în dorința de exactitate și domesticitate) și “femeie” (în sensul de val, de curgere, de schimbare, de trecere). Foarte bine construit de amândoi este și “cazul.” Atitudinea judecătorului e genială: în lumea “reală” el este Dumnezeu: judecă. Dar nu-i sigur. Procesul de idei se încheie interesant, făcându-l pe judecător spectator la polemica celor doi, ca un zeu grec privind muritorii în apă, dar nu olimpian sau detașat.

Un dialog filozofic și despre plictiseala căsniciei și chinurile rutinei. O poveste foarte faină, adevărată, și o poveste despre povești, țeseală, urzeală… dar și despre nevoia de ciocnire și convertirea ei în cuvinte, atracția luptei și fuga de ea. Cam ca noi toți… O lectură incitantă care dă de gândit.” Andrei Codrescu

Paolo Bocci

©Paolo Bocci

JUDECATA

(fragment)

Adrian Sângeorzan

“Sir, a început judecătorul, aș vrea să știu de unde și când au început adevăratele disensiuni dintre dumneata și pârâta”.

“Domnule judecător. Vă rog să n-o numiți pârâtă pentru că eu nu sunt aici nici s-o pârăsc, nici s-o denigrez. Eu vreau doar să mă eliberez de-o anumită presiune care s-a creat între noi și care a devenit insuportabilă pentru mine. Am să încep spunându-vă ca am avut peste 15 ani cea mai fericită căsnicie. Până acum câteva luni când am ajuns la un punct peste care mi-e greu să trec. Nu-l pot numi un punct mort, deși multe din divergențele noastre se învârt în jurul morții.”

“Moartea cui? Sunteți încă tineri, sănătoși.”

“Despre moarte, în general. Ca fapt inevitabil, ca datorie, dacă vreți. Dar mai ales, la ce ni se poate întâmpla după, dacă asta mai contează pentru cineva.”

“Pentru dumneata contează?”

“Absolut! Mai ales de când sunt cu ea, pentru că ăsta e subiectul ei preferat. Cel puțin în poezie. A publicat deja vreo 12-14 volume, nu le mai numărăm. Vă dați seama că pe tema asta se pot bate câmpii nemărginit. Dar e o mare nepotrivire între ce scrie ea în aceste poeme, foarte profunde, dar triste, și ea cea de toate zilele, veselă, optimistă, mereu cu soluția eternității pe buze. Cuvântul ei preferat e ”deșertăciune”, cuvânt ce vine desigur din deșert. Dar ea de fapt e mereu sus pe cămilă inventând de acolo oaze pe care doar ea le vede. Eu sunt o persoană pragmatică și pot bate doar câmpii pe care-i văd, simt, miros. Dar ea a reușit să mă urce și pe mine pe cămila aceea…”

“Care cămilă? E o metaforă zoologică?”

“Cred că ați înțeles, domnule judecător! Și așa, ani în șir, am tot crezut că am găsit oaze în care ne putem ascunde și chiar am inventat câteva în care credem amândoi. Scandalul a început când am ajuns la suflet. Prima ceartă adevărată am avut-o atunci când mi-a spus foarte sigură pe ea că suflet au nu doar toate ființele, dar chiar și obiectele ce ne înconjoară. Până și covorul ăsta pe care călcăm toată ziua? Am întrebat-o eu, ștergându-mi pe el picioarele. Și ea îmi spune senină și arogantă că n-are nicio îndoială de asta. La fel cum au și buruienile pe care eu le tot smulg pe ascuns din grădină, pentru că ea a devenit atât de fanatică, încât nu mai vrea să deosebească florile de buruieni. Să nu mai vorbim de păsări, pisica vecinei, pe care de fapt n-o suportă și așa mai departe. E o poveste prea lungă iar eu am tot făcut compromisuri.”

“Vreau exemple! Vreau lucruri concrete, domnule!” Aproape că țipă judecătorul.

“OK! De exemplu, am ajuns cu sufletul până la primate. Câinele, pisica, să zicem, am cedat și am acceptat că au suflet. Se uită la tine și parcă îți vine să crezi asta. Trăind pe lângă om cred că au învățat, sau împrumutat ceva suflet de la el. Am încercat să ajung la o înțelegere cu păsările din jurul casei noastre, și iarna, când afară zăpada era de doi metri, le puneam zilnic mâncare. Am încercat chiar să comunic cu ele, dar nu le duce capul, și dacă spun asta, ea se inflamează și-mi spune că nu le știu eu limba. Dar detaliile astea le-am depășit de mult. Adevăratul scandal a început atunci când am ajuns la om.”

“Omul are suflet?”

“Sigur că are! Ceea ce n-am reușit să lămurim deloc, e dacă e vreo deosebire dintre suflet și spirit. Iar dacă e vreuna, care e aceea? Cel puțin la capitolul ăsta nu am avut divergențe și de comun acord am lăsat subiectul în suspans.”

“Ați cititi ceva cărți de specialitate? Ați consultat vreo agenție, sau pe cineva care se pricepe?”

“În tonele de cărți de spiritualitate scrise acum la grămadă, eu nu cred. Nu cred nici în vreun guru cu barbă sau ras în cap. La început credeam în ea, dar acum ne contrazicem prea mult. Dar avem prieteni apropiați care sunt și ei preocupați de subiectele astea. Așa au și ajuns certurile noastre oarecum publice. Uneori cred că-i întărâtă împotriva mea. În mijlocul unei discuții mă împinge în față, adică, ascultați și va minunați, dragi prieteni, să vedeți ce crede el despre asta și despre cealaltă. Cam toți acceptă faptul că eu am ajuns pe un drum destul de apropiat de adevăr, care unii cred că-i unul și numai unul pentru toți.”

“Și adevărul nu e numai unul?”

“Aici am mari îndoieli, domnule judecător. Să nu mi-o luați în nume de rău, dar balanța pe care o ține în mână doamna legată la ochi de la intrare e veșnic înclinată ba într-o parte, ba în alta. Cred că așa e și cu adevărul pur, care nu știe să tragă egal la cântar. Nu cred că e ca la farmacie.”

“Deci, nu crezi în adevăr!”

“Ba cred! Dar cred că-i mai important să cauți adevărul, cu adevărat, nu neapărat să-l găsești. Sunt unii care cred că-l posedă, îl țin strâns în mână și îl arată clipind șiret din ochi. Vorbesc despre el ca despre o mașinărie pe care, uite, au desfăcut-o în bucăți și vor să ți-o arate până la ultimul șurub.”

Carmen Firan 

„Acum trebuie să judecaţi dumneavoastră. De asta suntem aici. Nu mai putem rămâne suspendaţi între adevărul lui şi al meu, vrem să mergem până la capăt. Nu mai avem timp. Cu fiecare pas ne apropiem de moarte.”

„Lăsaţi moartea în pace. Şi nu despre timp e vorba”.

„Oho, şi cum încă! Timpul este unul din subiectele fierbinţi. Lui i se pare că i-a găsit cheia: Un bici învârtit cu putere în aer. Cu fiecare voltă, se subţiază, se strânge în el. Pentru mine, timpul e o energie convenţională şi subiectivă. O gaură neagră într-un zid imaginar. O limită pe care ne-am pus-o singuri să înţelegem eternitatea. Să dăm un sens infinitului pe care mintea noastră nu îl percepe decât în distanţa dintre 0 şi 1, 1 şi 2, şi tot aşa. Când, de fapt, e vorba de o numărătoare valorică, nu de una cantitativă. Timpul e relativ, fluctuant, curge în toate direcţiile.”

„Dar distanţele? Şi ele sunt tot relative?”

„Sper că nu aşteptaţi de la mine un răspuns banal, gen totul e relativ.”

„Nu ştiu la ce să mă accept.”

„Pot să vă spun atunci că nici distanţele nu sunt fixe. De exemplu, în anumite zile de toamnă Midtown Tunnel e mai lung decât în altele. Casa părinţilor mei era mai mare când eram copil decât e acum. ”

„Mi-a fost teamă că o să spuneţi asta.”

„ Nu vă fie teamă, domnule judecător, teama e cea mai mare limită.”

„Jocul acesta de-a cuvintele nu vă e de niciun ajutor.”

„Totuşi, dacă am vreun aliat în lumea asta, sunt cuvintele. Am scris mult despre puterea lor. Cuvintele atrag faptele. La fel şi gândurile. Or fi având ele energii diferite, dar impactul este acelaşi. Aşa după cum realitatatea şi imaginaţia ne sfredelesc mintea cu putere egală.”

„Să revenim, credeţi că felul în care fiecare dintre voi percepeţi timpul ar fi un motiv întemeiat de despărţire?”

„Domnule judecător, timpul înseamnă chiar despărţire. Cu fiecare clipă te îndepărtezi de tine însuţi, te desparţi de cel care ai fost. Oricât de înţelept ai deveni, oricât ţi se pare că ai înţeles rosturile lumii ăsteia, te îndepărtezi de tine în sensul că te apropii de moarte.”

„Prea multă moarte…”

„De acord. Aşa spune şi el. Şi totuşi, e totdeauna prea târziu, iar timp nu avem practic niciodată. Aş putea spune chiar că timpul nu există.”

„Vă rog, aici nu facem filosofie. Vreau o părere în termeni simpli.”

„Mă scuzaţi. Eu percep timpul ca pe un prezent continuu, ca pe un cearşaf nesfârşit. Îl iei în seamă, începe să curgă. Îl ignori, stă pe loc, sau se scurge foarte lent. Când călătoreşti, timpul se dilată, aţi observat? Dacă aştepţi ceva important, împietreşte. Mare farseur. Îşi face de cap pe nervii noştri, pe anii noştri. ”

„Deci el vede timpul ca pe un bici, iar dumeata ca pe un cearşaf.”

„Un bici cu capul tot mai scurt. Un cearşaf nesfârşit. Ce aţi alege?”

„Eu m-aş îngrijora că trece timpul şi nu rezolvăm nimic.”

„Aşa simt şi eu. Doar că nici nu mă aştept la altceva.”

„Văd că aveţi mare încredere în Justiţie!”

„Nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Cred în orice. Şi în Justiţia aceasta, şi în cea de sus. Şi în această unică viaţă de care suntem conştienţi, şi în cea de după. Şi în stele, şi în nisip. În acelaşi timp mă şi îndoiesc de toate.”

„Nu mă mir că vă scoateţi soţul din minţi.”

„Dimpotrivă, încerc să-l vindec de spaime.”

„Ce fel de spaime?”

„Spaima de viitor, de exemplu. Lui îi e frică de viitor. De bătrâneţe, de ce ne aşteaptă.”

„Şi cum îl puteţi feri”?

„De exemplu, toamna adun în fiecare zi pe furiş frunzele moarte din grădină, ca el când ajunge acasă să nu găsească semnele trecerii şi decreptitudinii. Sau serile dau limbile ceasului înapoi, să i se pară că nu ar fi prea târziu.”

„Trageţi de timp, asta am observat .”

„Mie îmi e mai teamă de prezent. Îi spun, hai să fugim! Nu avem decât clipa asta, acum. Să fugim!”

„Încetaţi!” a strigat judecătorul. Am avut o clipă impresia că îi venea să plângă, sau să fugă şi el cu noi. Nici nu m-a întrebat unde am vrea să fugim, ca şi cum ar fi fost evidentă destinaţia. Grefierul şi-a şters cu mâneca largă o lacrimă imaginară. Am înghiţit toţi în sec.

„Mai bine vorbiţi-mi de trecutul vostru comun, să înţeleg cum de aţi ajuns aici.”

„Cu trecutul am făcut amândoi pace. Am înţeles că nu poţi intra de două ori în apa aceluiaşi râu. Şi, ca să fiu sinceră, eu cred că aş aluneca peste aceleaşi pietre, m-aş încurca în aceleaşi alge, aş face aceleaşi alegeri. Nu din încăpăţânare. Nici pentru că aş fi nătângă, ori narcisistă. Ci pentru că am senzaţia că de ori câte ori am trăi, am intra în aceeaşi matcă. Am repeta la nesfârşit acelaşi scenariu.”

„Şi mai puteţi să-i reproşaţi că nu vă împărtăşeşte ideile ?! Căci de furat nu cred că-i trece prin cap s-o facă.”

„Domnule judecător, cine se aseamănă se adună. Iar cei care trăiesc o vreme împreună încep să-şi amestece între ei ideile, plăcerile, ciorapii. Pot ajunge de nerecunoscut. În sensul că nici câinele lor nu-i mai poate deosebi. Au acelaşi miros.”

„Ei, asta acum!”

„Dar până şi câinii ajung să semene după un timp cu stăpânii lor. Sau invers. Ce vreu să spun e că discuţii ca cele pe care vi le-am relatat ţin de ani buni între noi. Până în ziua când lui i se părea că a înţeles ceva ce eu nu puteam accepta. De fapt, pe măsură ce el credea că începe să vadă tot mai clar, mie mi se tulbura tot mai mult ceea ce mi se păruse cândva că aş fi pătruns în profunzime. Poate că da, creşteam amândoi spiritual, fiecare altfel, din alt punct şi spre altceva. Întrebarea e, putem să ne împăcăm? Nufiecare cu limitele celuilalt, ci cu iluziile. Nu vi se pare acesta un motiv întemeiat?”

 Volumul Judecata – Adrian Sângeorzan vs Carmen Firan – poate fi comandat aici.

Citiţi şi

Îl vrei. Stai, fugi sau fugi și te împiedici?

Din nou pe piața relațiilor

M-am privit ca şi cum m-aş fi văzut întâia oară…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,328 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro