Jurnal de înțeles viitorul

Luciana Petrescu

22 May 2015

Luciana Petrescu-Ny, cum crezi că-ţi vei dobândi aripile dacă nu înveţi? mă întreba mama de fiecare dată când amânam rezolvarea temelor, iar eu îi răspundeam mereu:

-Le voi obţine, mamă, nu te-ngrijora!

Noi, cei de pe Tarian, ne năşteam fără aripi şi nu le putem avea decât dacă facem ceva deosebit sau dăm un examen. Părinţii mei voiau să dau examenul, însă eu ţineam neapărat să fac ceva deosebit. Voiam să mă afirm, să fiu eu însămi. Aşa că, la 17 ani (fiind considerată deja adultă), am plecat pe pământ.

Era o noaptre adâncă, nemişcată. Mi-am luat bani, nişte bijuterii, câteva lucruri, şi toate studiile mele, şi am plecat spre Academia de Viitorologie de pe Pământ. De mică, singurul lucru care mă pasionase fusese viitorul, cu toate avantajele şi dezavantajele sale, lucru ce nu convenea părinţilor mei, care voiau să devin politician.

Primele luni pe pământ au fost aspre: trebuia să muncesc pentru a avea bani şi trebuia să devin mai sociabilă. Întotdeauna îmi plăcuseră oamenii: erau frumoşi, deştepţi, conservau pacea, aveau o planetă minunată, dar mai presus de toate, erau prietenoşi. Tarianii sunt, în schimb, mari singuratici, majoritatea extrem de îngâmfaţi şi sperioşi.

Am împlinit 20 de ani. Exact în acea zi am fost anunţată că sunt absolventă “magna cum laudae” a Academiei de Viitorologie, secţia arte militare. De abia în acel moment am început să trăiesc. Prima mea misiune a fost aceea de a-l însoţi pe fiul Marelui Demnitar înapoi pe Hesion, unde urma să-i fiu supraveghetor timp de trei ani. Soarta a găsit că e mai amuzant ca între mine şi protejaţii mei să fie o diferenţă de vârstă invers proporţională cu misiunea.

-Ea este Supraveghetoarea ta, îl anunţă Marele Demnitar pe fiul său.

Acesta se întoarse încet şi, cu o privire de gheaţă, mă măsură din cap până în picioare. Ca şi cum nu realiza că el trebuia să mă respecte pe mine, mă întrebă cu o voce dispreţuitoare:

-Cum te cheamă?

-Ny, am răspuns, deocamdată docilă.

-Eşti tariană, era o afirmaţie mai mult decât o întrebare.

-Da.

-Şi unde îţi sunt aripile?

-Nu sunt.

-Nu le-ai căpătat încă?

-Sunt prea tânără, am minţit pe un ton asemănător cu al lui.

earth_00

Tatăl său avusese bunul simț să se retragă. În poziţie de Supraveghetor, aveam aceleaşi drepturi ca el, însă fiul său nu părea să înţeleagă.

-Cât de tânără?

-Nu atât încât să nu-ţi pot fi Supraveghetor.

-Eşti absolvent eminent?

-Alexander Constantzius! Nu-ţi permit să fii nepoliticos, i-am tăiat-o scurt, şi am părăsit, la rândul meu, încăperea.

Primul an împreună cu Alexander Constantzius a fost un calvar. Nu puteam să-i ascund nimic, căci mă teroriza până la epuizare. Intrasem în al doilea an şi el se mai comporta încă precum un copil. Tragedia era că mă îndrăgostisem de el, de zâmbetul lui dulce, de entuziasmul de-a trăi şi asta nu era bine deloc. Într-o noapte m-a trezit un zgomot.

-Cine-i acolo?! am întrebat, ridicând fazerul instantaneu, deşi instinctul îmi spunea că nu era nevoie de armă.

-Tarianii dorm mereu iepureşte? întreabă el quasi interesat.

-Ieşi afară din camera asta! simţeam că mă lasă nervii.

-Aşa te îndrăgosteşti?

-Poftim?

-Ny, eşti un gardian excelent, căci ştiu că tu nu eşti un simplu Supraveghetor.

-De unde ştii? aceste cuvinte aproape că-mi sfâşiară inima.

-Când ţi-am cerut o lamelă goală de reader(cititor) tu nu ţi-ai dat seama că mi-ai dat chiar jurnalul tău…

-Nu, nu se poate! totul în jurul meu se prăbuşea, lent și sigur.

-Ştiu că tata te-a pus să mă păzeşti de un posibil atentat, ştiu ca tu…tu…

În acea clipă am înţeles că devenise un adult conştient de lumea din jurul lui. Nu ştiam dacă să mă bucur sau nu.

-Ny, de ce te-ai îndrăgostit de mine? Vocea îi era alta, melodioasă şi adâncă, precum cântecul flautului său.

Stăteam faţă în faţă…înalt, cu părul negru şi ondulat, atletic, dar sensibil, cu o inimă mare cât lumea, avea nevoie de cineva care să-i înţeleagă, să-i ţină companie alături de flaut şi nimicimea din ochii lui de cognac.

-Nu ştiu, Alex!, era primă oară când îi spuneam doar Alex.

-Ştii ce-i mai curios? nu-mi dădu răgaz să-l întreb. Şi eu m-am îndrăgostit de tine…

Doamne, ce se întâmpla? Mai eram eu Ny care trebuia să-şi dobândească aripile? Mai eram eu gardianul unei personalităţi?

Niciodată nu voi uita acea zi. Niciodată. Brusc, pământul începu să se cutremure. Furăm trântiţi pe jos şi ne era imposibil să ne ridicăm. Mi-am adus aminte de studiul pe care-l efectuasem de curând despre Hesion şi am înţeles că, dacă nu muream acum, îmi voi căpata aripile.

-Alex! Alex, ridică-te! Acum!

Cu chiu, cu vai ne-am ridicat şi am intrat în biroul Marelui Demnitar.

-Domnule, trebuie să evacuăm planeta imediat!

Chiar dacă nu crede ce spune, marele Demnitar încearcă să mă convingă că era un cutremur trecător.

-Nu e, domnule. Hesion are 30 de miliarde de ani şi nucleul ei s-a sfârşit. Nu avem mult timp la dispoziţie. Trebuie s-o evacuăm.

Fără să mai aştept permisiunea, am deschis transmiţătorul şi am început operaţiunea de evacuare. Planeta avea opt miliarde de locuitori şi era puţin mai mare decât Pământul: 30% erau copii, 20% bătrâni, restul adulţi şi tineri de ambele sexe. Norocul a fost că hesionienii sunt extraordinari strategi: în 29 h. 15 min. 17 sec. 0,9 miimi/sec evacuasem toată populaţia pe care o putusem înghesui în aparatele de zbor intergalactice.

Echipele de salvare au fost ultimele care au plecat, lăsând să moară 10% din populaţie. Am urmărit cu toţii acel spectacol grotesc şi, totuşi, înălţător, al morţii unei planete. Implozia ei când a devenit eternitate, unul din sateliţi purtând, poate, germenele miraculos al vieţii. A fost un coşmar pentru mine, pentru noi toţi.

Am asolizat pe cea mai apropiată planetă de clasa M, care a primit numele de Luna, ceea ce, în hesioniană, înseamnă ”Noroc”. Am chemat ajutoare de la Centrul Militar al Salvării de pe Pământ şi am reuşit să le oferim hesionienilor o nouă casă, mai sigură, pentru multe, multe generaţii.

Am înţeles, în sfârşit, că nu făcusem o prostie să aleg viitorologia, partea practică. Cu ajutorul ei puteam face lucruri deosebite pentru fiinţele Universului. M-am înapoiat pe Pământ, nu singură, ci cu Alexander Constantzius. El m-a urmat şi amândoi avem cariere strălucitoare. Eu mi-am căpătat aripile, o medalie de curaj alături de toţi cei care m-au ajutat în timpul catastrofei şi, în plus, viaţa alături de cel iubit.

Poate vi se pare curios că în secolul 27 să existe şi momente pur intime, ca în secolul 20. Nu numai mecanizare şi războaie. De asta se ocupă viitorologia: de conservarea a tot ce este mai bun pentru viitor şi îmbunătăţirea a ceea ce vom descoperi.

Sper ca aceste rânduri să-i ajute pe toţi să-şi aleagă un drum în viaţă şi să facă tot ce le stă în putere pentru a rămâne de partea binelui. Nu este mult şi nici sofisticat ceea ce am decis că trebuie să las generaţilor următoare. Doar înţelept şi pe înţelesul tuturor.



Citiţi şi

Iubirea mea, pot să-ți povestesc ceva?

Ce culori să purtăm în fiecare zi a săptămânii

O singură întrebare am: de ce n-a căutat-o pe mama?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
783 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro