Jurnal de neputinţă – întâlnire cu taifunul Songda

Alina Rădulescu

31 May 2011

Prolog lung (sau discuţie banală despre vreme)

Am petrecut un an de zile în nordul Japoniei. Ştiu ce înseamnă iernile lungi, foarte lungi, zăpezile ce trec de genunchi au fost parte din peisaj mai bine de patru luni şi la fel au fost şi nopţile care încep la ora şase. Ştiu ce înseamnă să străbaţi pe jos, prin zăpadă, drumuri lungi, să ajungi la destinaţie şi să realizezi că ai de aşteptat în frig. Am văzut zăpadă în aprilie şi am trăit dimineţi în care să stai ghemuită în pat e mai tentant decât orice altă activitate. Ai crede că, după o asemenea perioadă, să trăiesc într-o zonă semi-tropicală pare pentru mine mană cerească, însă, în realitate, unul dintre lucrurile de care m-am temut cel mai mult la venirea în Okinawa a fost clima. O să mă priviţi probabil circumspecţi şi o să vă întrebaţi cât de rău  poate fi să te lăfăi la soare tot timpul anului, să te bucuri de copaci înfloriţi şi de fructe tropicale, să poţi să te întinzi pe plajă la orice oră din zi?

Imaginile pictate în ghidurile turistice, plaje însorite cu nisipuri aurii şi ape turcoaz, nu sunt deloc departe de adevăr. De fapt, unele dintre imaginile care mi-au bucurat ochii s-ar putea să fie cu mult mai frumoase decât orice ar putea să ilustreze obiectivului unui fotograf, oricât de priceput. Dar ăsta nu este singurul adevăr. Pe lângă umiditatea mare şi căldura greu de îndurat în unele zile, lucruri care se subînţeleg chiar şi în pozele frumoase care păcălesc sufletele celor doritori de hoinăreli pe marginea oceanului, vara eternă din Okinawa vine la pachet cu un sezon ploios, când cerul capătă o culoare spălăcită şi cu taifunuri. Da, poţi să porţi tricouri aproape tot anul, dar ce te faci cu zilele în care nici tricoul nu îl mai suporţi pe tine? Ce te faci cu zilele în care umbrela de ploaie nu e de niciun folos, căci vântul bate din toate părţile, cu o putere care face de ruşine şi cele mai puternice spiţe de umbrelă?

În plus, vestimentaţia din cultura din Okinawa are şi ea regulile ei nescrise (până acum!): femeile umblă până şi în zilele cele mai toride în mâneci lungi, pentru că nu-şi doresc să se “prăjească” la soare, decolteurile sunt neadecvate în cele mai multe dintre situaţii, chiar dacă fusta pe care o porţi poate să fie oricât de scurtă, ochelarii de soare sunt purtaţi doar de snobi, însă umbrela de soare este ceva normal, iar absenţa pălăriei poate fi judecată ca un semn de inconştienţă în unele zile.  Evident, poţi să ignore regulile astea, eşti străin şi oricum, orice ai face să intri în peisaj, privirile oamenilor tot nu te vor ocoli. Să le ignori înseamnă însă şi să nu conştientizezi că ele sunt rezultatul unei experienţe cu mediul considerabil mai lungă decât a ta.

Trupul uman se obişnuieşte cu aproape orice. Avem o capacitate de adaptare care a fost testată şi în mijlocul deşertului şi în sufletul îngheţat al Polului Nord. Pentru fiecare astfel de adaptare, există însă schimbări, mai mult sau mai puţin sesizabile, care se petrec în corpul nostru, dar şi în starea noastră de spirit. După o perioadă de adaptare, viaţa devine posibilă şi chiar plăcută, în orice mediu am fi, atâta timp cât mintea şi sufletul nostru ne susţin alegerea.De aceea, după o oarece vreme, în Hirosaki, puteam să merg la şcoală, chiar şi în cea mai friguroasă zi de iarnă, în fustă. Aveam nevoie doar de o pereche de cizme care să nu se ude şi un cântec frumos pentru drum. Adaptarea asta nu a venit însă fără preţul ei: pielea mea era când mult prea uscată, când se îngrăşa din senin şi nu exista cremă sau tratament de care să asculte, mâncarea la care pofteam devenise tot mai sărată şi mai multă şi când puneam capul pe pernă adormeam, indiferent de cât de frig era în cameră, pentru că, în încercarea de a face tot ce aveam de făcut şi am păstra trupul la o temperatură adecvată, consumasem deja toată energia de care dispuneam.

Ştiam că vor veni schimbări şi odată cu instalarea mea în ţinutul verilor eterne şi că nu există niciun chip prin care aş putea să le previn sau prevăd. Din experienţa trecută am învăţat însă multe lucruri despre propria carcasă fizică. Acum ştiam că schimbările o să vină, ştiam că trebuie să am grijă de mine (lucru pe care îl ignorasem cu desăvârşită graţie în timpul cât am locuit în nord), puteam să îmi închipui câteva lucruri, căci stătusem cam o lună în Kyushu, insulă mai la nord de Okinawa, dar suficient de la sud încât să-mi dea o idee despre senzaţia de “mushi-atsui” (cuvânt japonez care înseamnă “cald şi umed”), căci în Okinawa zilele în care umiditatea aerului este de 100% nu sunt deloc puţine sau excepţionale.

Pentru ceea ce nu ştiam, nu aveam însă cum să mă pregătesc. Şi despre taifunuri nu ştiam absolut nimic. Nici după ce am citit despre regulile care trebuie aplicate în caz de taifun nu ştiam nimic. Nici după ce am trăit primul taifun din viaţa mea, acum vreo o lună, nu ştiam nimic. Ştiam doar că trebuie să închid geamurile, să iau lucrurile de pe balcon, înţelesesem că trebuie să îmi cumpăr pelerină de ploaie, căci umbrela mea se declarase înfrântă în lupta cu vântul, auzisem că în unele zile se închide şcoala din cauza taifunului şi că în zilele alea e mai bine să stai acasă, dar asta nu înseamnă că înţelelesem ceva despre taifunuri. Primul care lovise Okinawa fusese ca o ploaie prelungă, cu picături mici, şi nu îmi deranjase viaţa cu absolut nimic, aşa că era normal să nu ştiu nimic despre taifunuri chiar şi după ce tocmai experimentasem unul. Tot ceea ce nu ştiam aveam, însă, să învăţ în week-end-ul trecut, pe pielea mea, într-o perioadă foarte scurtă de timp.

 

Vine sau nu vine, daţi-mi un răspuns!

 

Posibilitatea ca taifunul să lovească insula în week-end îmi trecuse pe la urechi toată săptămâna şi mă lăsase indiferentă în toată această perioadă. Ce puteam să fac? Nu puteam să opresc taifunul şi, oricum, anunţul venirii lui nu părea să deranjeze pe nimeni. Era anunţat iniţial pentru duminică, apoi previziunile au spus că s-ar putea să se aproprie vineri. Gândindu-ne că până duminică vremea se va face frumoasă, am plănuit chiar o petrecere la şcoală, căci era ziua unei colege. Vineri am ieşit la cumpărături şi ploua pe ici pe colo, în unele locuri cu forţă, în altele cu picături microscopice. Tot vineri am citit, pe undeva, că taifunul care vine se numeşte Songda şi a mai lovit Okinawa în 2004, când peste douăzeci de persoane au murit din cauza lui. Asta m-a făcut puţin prevăzătoare şi mi-am propus să nu ies din casă duminică dacă vremea prezintă suspiciuni de catastrofă naturală. Oricum, umbrelă nu mai aveam şi un maldăr de cărţi mă aştepta pe noptieră. Prognoza se schimba mai mereu şi organizatorii conferinţei la care trebuia să particip sâmbătă au anunţat chiar posibilitatea anulării ei, în cazul în care taifunul îşi va băga coada în planurile lor.

Sâmbătă dimineaţă vremea părea la fel de gri ca de obicei, aşa că m-am uitat cu suspiciune la prognoza care anunţa taifunul duminică. Am pornit la conferinţă cu gândul că dacă tot nu mai am umbrelă, taifunul ăsta nu mai are ce pagubă să-mi mai producă. Pe drum, a început să plouă şi vântul se înteţea puţin câte puţin. Doar atât nu era motiv să trimiţi nişte oameni înapoi acasă, aşa că speakerul şi-a început conferinţa, mulţumindu-ne că am învins vremea neprietenoasă pentru a fi prezenţi. Undeva pe parcurs, unul dintre profesori a anunţat că taifunul va veni, se pare, în mijlocul nopţii, probabil după ora două, aşa că nu aveam de ce să ne facem griji. E drept, vântul de afară devenise destul de gălăgios, dar asta nu ne-a împiedicat, după conferinţă, să ne îndreptăm spre izakaya (local tradiţional japonez unde, după astfel de evenimente, au loc, de regulă, adunări informale, picurate cu alcool).

Eu, bucuroasă că am ocazia să vorbesc cu atâţia oameni interesanţi, am uitat cu totul de taifun. Pe la ora nouă fără ceva, bubuitul vântului începuse să semene cu lovitura de pumni ai unui beţiv care încerca să dărâme uşile de la izakaya. Una dintre chelneriţe a venit să ne spună că sunt taxiuri afară şi că după ora nouă toate taxiurile nu mai vin, pentru că se apropie taifunul. Nu e în obiceiul chelnerilor să-ţi spună să pleci, când este în interesul lor să stai, iar la nouă, atmosfera de la izakaya abia începe să devină interesantă. Asta urma să fie tema mea de gândire pentru pe drum. Nu am reuşit să-mi adun însă gândurile. Noaptea se lăsase mai neagră ca niciodată, iar controlul maşinii se dovedea dificil, nu doar din cauza ploii, dar şi pentru că vântul o clătina ca şi cum ar fi fost o jucărie în mâinile unui copil care se visează pilot de curse. Copacii de pe marginea drumului păreau la fel de flexibili ca firele de iarbă sub bătaia duşmănoasă a vântului şi mă uitam surprinsă cum rezistă în pământ.

Venise! Venise! Îmi era clar că ce se întâmpla nu era o simplă furtună. M-am grăbit să verific că toate geamurile sunt închise bine şi m-am aşezat la calculator să îi anunţ pe ai mei că a venit taifunul. Mi se spusese că electricitatea şi internetul nu cad niciodată în timpul taifunului, dar pe măsură ce vântul se înteţea nu îmi puteam închipui că firele de electricitate vor rezista. Şi n-au rezistat! La vreo câteva minute după ce am aprins laptopul, s-a făcut beznă totală. Era aproape ora 22, când am realizat ceea ce se întâmplă. Era beznă, nu puteam să fac nimic decât să mă uit pe fereastră şi să mă mir că încă există copaci în picioare. Oamenii aflaţi încă pe drum se zbăteau să ajungă acasă. Văzând cum maşinile se clatină pe şosea, mă temeam pentru cei care înfruntau şi taifunul şi bezna. Mă aşteptam ca problema cu electricitatea să fie rezolvată rapid, aşa că mă uitam când afară, când la butonul laptopului. Uneori, curentul revenea pentru câteva secunde, apoi cădea din nou. La un moment dat, nu a mai revenit deloc.

Mi-am luat telefonul şi am început să dau mailuri. Întâi, prietenei mele care era la muncă. Oare reuşise să se întoarcă acasă? Un copac căzuse în faţa maşinii ei şi a trebuit să ajungă acasă pe jos. Vântul a luat-o pe sus şi a zburat-o câţiva metri mai încolo. Ajunsă acasă, m-a sunat să mă întrebe dacă am o lanternă. Nu aveam. Nici lanternă, nici nimic altceva de făcut. Din vreme în vreme, le dădeam mailuri alor mei, descriindu-le ceea ce văd. Asta mă ţinea ocupată, dar nu puteam să fac asta la nesfârşit, căci mă temeam că voi rămâne fără baterie la telefon. Mă întinsesem în pat, căci clădirea se zguduia. Nu era cutremur, era doar vântul. Doar vântul, dar cu câtă forţă zguduia o clădire de şase etaje! La etajul cinci, întinsă în futon*, întrebându-mă cât mai durează zguduiala şi gălăgia asta, eram eu.

După vreo două ore, mi-am dat seama că o să mai tot dureze. Obosisem. Nu ştiam la ce să mă mai aştept şi nu mai înţelegeam ce se poate întâmpla. Verificam alertele telefonului şi acesta îmi zicea doar că taifunul a lovit Okinawa. Asta ştiam. Aş fi vrut să fiu afară să văd ce se întâmplă, dar îmi era frică să deschid până şi uşa de la balcon, căci lucruri ar fi început să zboare înăuntru. M-am întins pe burtă şi mi-am lipit urechea de podea. Ascultam vocea furioasă a naturii. Aşa am adormit, neştiind ce o să fie mâine, dar fiind prea obosită să îmi mai pese, convinsă că visele îmi vor fi cel mai bun adăpost.

În loc de concluzii (pripite)

Duminică am auzit de la mama că taifunul Songda a apărut la televizor în România. Mi s-a părut ciudat, căci în Okinawa au loc taifunuri periodic. Nu toate sunt însă ca acesta. Songda a fost clasificat ca super-taifun şi, deşi până să ajungă aici s-a mai domolit, a fost suficient de puternic, încât oamenii să spună că nu au mai văzut demult aşa taifun.

O plimbare pe insulă, duminică dimineaţă, când electricitatea era încă întreruptă, m-a lămurit: semafoarele erau moarte şi unele chiar mutate din locul lor, copacii smulşi de la jumătate sau despicaţi în două de taifun, firme de magazine care au zburat zeci de metri, biciclete care zburaseră şi fuseseră făcute zob – toate sub un cer albastru, impecabil, înşirate ca şi cum ar fi nişte exponate de muzeu care spun povestea a ceva ce s-a întâmplat tare demult. În ciuda alertei de tsunami, privită de la distanţă, marea părea calmă, ca şi cum nici nu ar fi fost martoră la nimic din ceea ce se petrecuse noaptea trecută. Doar urechea mea îşi mai amintea podeaua rece care se clătina.

Spuneam că ne putem obişnui cu aproape orice şi chiar cred asta. Pentru unele lucruri putem face pregătiri, ne putem ajuta trupul şi mintea să se obişnuiască cu unele dintre condiţiile mediului înconjurător, alte schimbări vin atât de firesc încât nici nu ştim cum îşi fac loc în viaţa noastră, altele însă ne vor surprinde întotdeauna şi antrenarea puterii de a le accepta este singura formă de pregătire care ne este la îndemână.

Fără să vreau, cât stăteam întinsă pe futon, cu urechea la podea, aşteptând următoarea zguduială, nu am putut să nu mă gândesc la cei care au trecut prin cutremurul din Sendai. Mă gândeam la zilele întregi în care clădirile s-au mişcat, după impactul puternic al cutremurului de nouă grade. Zile întregi în care nu ştii când se va opri tremurul pământului. Eu fusesem epuizată după câteva ore, adormisem, chinuită de starea de incertitudine. De mii de ori mai teribil trebuie să fi fost pentru ei.

Brusc, mi s-a părut că avem mult mai puţină simpatie pentru cei care supravieţuiesc, că îi înţelegem mult mai puţin, îi spijinim cu inima îndoită, pentru că, în opinia noastă, ei au fost cei norocoşi. Cu toate acestea, ei au fost cei care au trăit totul, cei obligaţi să găsească puterea de a accepta tot ceea ce li se întâmplă. Natura nu le-a luat vieţile, dar asta nu înseamnă că i-a scutit de vreun fel de chin.

*saltea subţire, folosită în Japonia pe post de pat



Citiţi şi

L-ai primi acasă cu amanta?

Cele mai bune 10 țări din toate punctele de vedere

2017 – când vor înflori cireșii în Japonia

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,488 views

Your tuppence

  1. Alina Rădulescu / 2 June 2011 17:08

    Multumesc, om drag. Abia astept sa apucam sa vorbim pe indelete, desi nu cred ca o sa reusim sa stergem dorul.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Kujaku / 1 June 2011 15:37

    Aaaaai, Thethe. De data asta, din nou, mi-a ajuns la suflet articolul. Un inceput pe care l-am digerat cu oareshce invidie pentru experienta traita in “paradisul acela de gheata” din Hirosaki pe care eu il admiram doar din poze acum cativa ani; cuprinsul m-a tinut cu sufletul la gura, parea rupt din filmele sau romanele de suspans, insa tensiunea era mult mai mare pentru ca “personajul” mi-era mai mult decat cunoscut si indragit; si in fine, finalul…despre final nu am cuvinte…cele traite pana si de cei aflati departe de dezastru, mult prea departe pentru a ne puteam nici macar imagina ceea ce se intamplase, inca nu le pot exprima in cuvinte…insa iti dau dreptate…mare dreptate…cateodata se uita ca supravietuitorilor li s-a crutat doar viata, nu si suferinta…
    Felicitari, Aricel. Astept mereu articolele tale ca o briza de aer proaspat tocmai dn Japonia, incarcata cu intelepciune si sentiment.
    Ti pup. VERDE! 😀

    Kujaka

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro