Jurnal din goana maşinii

Mircea Ciungu

26 February 2013

“Ce vrei să te faci când vei fi mare?”. “Cioban”, am răspuns eu. “De ce?” au insistat ei. “Pentru că îmi place să stau lângă oi şi să privesc cerul”. “Tată, are prea multă imaginaţie copilul ăsta”, zise mama. “Lasă-l că ajunge în armată şi-i trece. Îl facem doctor.”

Povestea asta începe cu un televizor rusesc TEM şase… Sunt siderat, urmărindu-l pe Iurie Darie cum desenează poveşti. Este iarnă, sunt în vacanţă, se apropie Crăciunul. Am opt ani şi totul este perfect… Nu ştiu cum, dar am ajuns să îmi fac pantofii cu cremă, iau florile şi mă grăbesc la prima întâlnire romantică, cu inima să-mi spargă pieptul. Am deja şaptesprezece ani, o geacă nouă, tocmai mi-am bătut cel mai bun prieten la tenis, am primit un Majak de la ai mei, totul este perfect… Apoi, ca într-o clipire, mi-am luat examenul de licenţă cu zece, am deja o maşină doar a mea, am agenda telefonică plină cu nume de tipe, mă pregătesc să-mi iau viaţa în primire. Am douăzeci şi cinci şi încă mai cred că totul este perfect… Şi într-o zi se întâmplă primul eşec major: îmi moare un pacient, spânzurat de o creangă în pădure, incapabil să lupte cu o boală incurabilă. Nu mai contează câţi ani am; înţeleg într-un mod brutal că lucrurile sunt mai complicate decât am crezut. Şi pentru prima oară îmi pun întrebarea dacă nu cumva am greşit drumul.

Mă aflu într-un tren. Peisajul muntos trece prin faţa mea fără să-l bag în seamă. Am ales postul din Vale pentru că trebuie să intru rapid în miezul lucrurilor. Nu vreau să fac foi de observaţie într-un spital mare. Vreau să consult, să operez, să vindec oameni. Voi fi un medic strălucit, voi fi iubit de toată lumea – zâmbesc: poate şi de asistente… vin, fetelor! Voi câştiga experienţă şi mă voi întoarce în clinică ca medic specialist, iar după câţiva ani – nu prea mulţi – voi ţine cursuri la institut. Îmi voi cumpăra o Toyota Corola şi voi avea doi copii, un baiat şi o fată – fata va fi febleţea mea – vom ieşi împreună duminica la pescuit, vom povesti despre câte în lună şi în stele; soţia mea, o blondă superbă, ne va aştepta iubitoare cu nişte clătite calde.Totul este limpede ca un cristal. Axel Munthe ar fi mândru de mine – există cu siguranţă un San Michele care mă aşteaptă. Munţii Retezat se conturează undeva spre sud-vest. Gări cu nume ciudate se înşiră între mine şi Timişoara. Las în urmă tot: părinţi, casă, o grămadă de cărţi, o existenţă lipsită de griji. Acum toată lumea îmi aparţine, nu doar camera cu mobilă de nuc, pentru care părinţii mei şi-au rupt spatele. Viaţa este frumoasă ca în pliante şi a fost inventată doar pentru mine. Nu trebuie decât să întind mâna şi să iau. Simt furnicături în tot corpul. Nu mai am răbdare. În sfârşit, gara Petroşani – trebuie să cobor.

Acelaşi drum. Treizeci de ani mai târziu. De data asta sunt într-o maşină. Partea bună cu multinaţionalele este că primeşti o maşină, cu atât mai dichisită cu cât te-ai cocoţat mai sus pe crengile din copacul devenirii. A mea are huse din piele, comenzi electrice, tracţiune integrală, bordul placat cu furnir şi culoare argint-sidef. Americanii nu se încurcă atunci când vine vorba de directori. Eli Lilly – o păpuşă şi un colonel în acelaşi nume – casa mea, familia mea, Camelot… Jumătate din viaţă mi-am petrecut-o în maşină, în tren, în avion, între două hoteluri, între două simpozioane, între două lumi, una reală, pragmatică, de director de vânzări într-o mare corporaţie şi o lume secretă, profundă, o Atlantidă în care ai putea găsi de-a valma cărţi, filme, simfonii şi, mai ales, toate eşecurile mele. Să păstrez un echilibru între aceste două lumi a fost marea provocare. Când am reuşit, cei din jur m-au iubit, când nu, am fost dispreţuit. Dar şi unii şi ceilalţi m-au împins înainte. “Foloseşte-ţi inteligenţa emoţională ca să eviţi conflictele. Îţi va fi mai uşor”. Uneori este atât de complicat printre oameni. Poate pentru că suntem fiecare în altă poveste? Este prea multă răutate?

Sunt din nou în defileu, după treizeci de ani! Cât de repede au trecut. Când au trecut ? Iubite, stetoscop, glorie, tupeu – s-au pierdut undeva în urmă. Un şir lung de zile, de ani, de uşi deschise, de praguri şi încăperi. Un imens IERI, pus într-o cutie cu vechituri, alături de diplome, scrisori, fotografii, flori presate, chipuri pe care le mai văd doar în vise. Nu am melancolii. Nu există nici un diavol albastru, este doar o trecere – o stare abstractă, de neînţeles pentru oricine altcineva. Este viaţa mea. Imposibil de reprodus, imposibil de repetat, cu reuşite extraordinare şi cu eşecuri monumetale, dar niciodată anostă. Îmi amintesc totul; până la un punct traseul meu a fost conform planului.

Mi-au dat trei saloane, la spitalul din Vale, independenţă totală în decizia diagnosticelor şi a tratamentelor prescrise, am făcut prezentări de caz, eram salutat pe stradă de tot mai multă lume. Eram invitat la toate petrecerile, duceam o viaţă plină şi… împlinită. Zece ani cu Parângul la răsărit şi Retezatul la apus, zece ani de lecturi şi muzică, zece ani de poveşti de dragoste, zece ani de medicină cu stetoscopul atârnat de gât. Toate potecile munţilor. Apoi ceva a început să meargă prost. A fost un moment când ar fi trebuit să mă desprind şi să plec. Din păcate l-am ratat şi am continuat, în ciuda semnelor premonitorii. Magia muntelui, siguranţa sanctuarului, un proiect încremenit în iubiri imposibile. Azi, când privesc Vânatorul de cerbi şi ascult Cavatina, îmi aduc aminte de silozurile cenuşii din vale şi de oamenii aceia. Am jucat o ruletă rusească. Atunci totul se vedea altfel. Sau poate că asta vroiam să văd. Era anul 1989.

Asemenea unui pilot care zboară în necunoscut, să zicem Amelia Earhart, momentul maximei revelaţii este atunci când realizezi că ai depăşit punctul în care nu mai ai destul combustibil pentru întoarcere. Și mergi înainte, sperând să găseşti insula salvatoare într-un ocean de incertitudini. Dar vai! Nu există insulă salvatoare! Nu există cale de întoarcere! Nu mai poţi îndrepta nimic. Timpul are un singur sens. Nu vreau să deraiez în filozofii de tabloid, dar nu au fost puţine situaţiile când aş fi dat orice pentru un sfert de oră înapoi. Acel sfert de oră al deciziilor… decisive, atunci când între a vrea să pleci şi a vrea să rămâi este o distanţă infimă şi incertă, ca un fum de ţigară. Să nu-mi spui că nu ţi s-a întâmplat asta! Timpul nu este apanajul fizicienilor – este viu ca şi aerul pe care îl împărţim cu toţii. Poate fi plin de amintiri şi de vise, şi atunci se transformă în acel tunel cu dublu sens, sau poate fi doar un contor cu minutar şi secundar, care nu face altceva decât să ne atragă atenţia asupra termenelor de predare (deadline), între care şi ultimul, acela care ne va scoate din scenă.

“De ce vrei să vii într-o companie farmaceutică, după doisprezece ani de medicină?”

“Pentru că vreau să-mi dovedesc că pot face şi altceva, îmi place să înfrunt provocări”… şi zâmbetul meu azur senin mă face credibil şi eligibil…Vrei să-ţi spun de ce? Pentru că sunt rănit de moarte, pentru că vreau să fug de mine, pentru că m-am săturat de suferinţa celor pe care nu pot să-i ajut… Pentru că am un copil care vrea să vadă Disneyland… Eli Lilly and Comp. Casa mea, familia mea, Camelot.

Între devenire şi timp există o relaţie ca cea dintre un râu şi cascada lui. Agitat şi agresiv, înainte, resemnat, dar adânc, după. Cât de mult depindem de acest timp, cât de conştienţi suntem de trecerea lui, de cele mai multe ori în lipsa noastră, încă nu am aflat. Eu cred că am început să simt această curgere din clipa în care am înţeles că undeva, în urmă, a rămas un loc irecuperabil, un fel de Paradis. Nu acel Eden biblic, ci vremea inocenţei, singurul timp în care visul se împletea cu realitatea, într-o totală necunoaştere a răului. Atenţie! Pare deja complicat: timp, paradis, inocenţă, rău, conştiinţă. Tu cum ai negociat cu aceşti “Big Five”? Eu, foarte prost… Am nimerit în toate capcanele posibile şi am făcut toate greşelile care se pot face, inventând şi câteva pe deasupra.

“Doc, dacă nu te lauzi singur, nu te laudă nimeni. Faci lucruri extraordinare, de ce să stai ascuns şi să joci lupul singuratic. Opt ani! Este timpul să ieşi în faţă”. Opt ani… şi n-am făcut nimic special. Am fost eu şi atât. M-aţi trimis la Cape Town şi la Sun City, pentru că cineva a comandat mai multe fiole decât de obicei, în ultima zi a anului. Angajatul anului… Nu vreau nimic, decât poate să nu mă vedeţi. Acum douzeci de ani am coborât din amărâtul ăla de tren, şi ce? Da, dar ai ajuns la Cape Hope, ai locuit în The Lost Palace, ai văzut girafele şi elefanţii, ai dansat cu zulu. Unchiul Sam ţi-a arătat ce înseamnă recunoştinţă, cum numai el ştie să o facă. Da, să trăiţi, domn colonel Eli, a meritat toţi banii! Sunt omul vostru… M-aţi învăţat să văd matrix-ul. Şi nu este puţin lucru în ziua de azi!

Fiecare cu crucea lui, cum ar fi spus părintele Arsenie Boca. Pentru că fiecare viaţă de om are, probabil, propria geneză înscrisă undeva în stele şi care începe invariabil cu şansa fericirii. Această speranţă nu vine din puţul gândirii, cum m-a avertizat cineva, ea mi-a fost revelată la Muzeul de Istorie Naturală din Londra, unde am văzut pulberea venită de undeva din spaţiu, de la zece miliarde de ani distanţă, ducând cu ea carbon, fier şi alte minerale, din care au apărut, într-o succesiune incredibilă de combinaţii fortuite, aminoacizii. Sigur este că pentru unii acest proces pare greu de cuprins într-un singur cadru, simplificat şi neutru, cât să poată fi pe înţelesul oricui, dar mai sunt şi ceilalţi, cei care au privit cerul într-o noapte senină de august, întrebându-se ce rost au toate astea. Cine a locuit doar la bloc, din toate punctele de vedere, va considera demersul meu inutil şi anost…

“Boss, de ce vor să ne spele creierul? Ştim toţi că este vorba despre profit şi despre acţionari; nu putem să trecem peste partea asta cu mission and vision – astea-s corporatisme de doi bani!”

Cum să vă fac să înţelegeţi că nu vreau decât să vă învăţ cum să supravieţuiţi şi să vă feriţi fundul? V-am adus în Camelot, alături de mine, pentru că am vrut să vă spun o poveste. Am vrut să fiţi cavaleri şi nu funcţionari; să fiţi împăcaţi cu voi înşivă. Am vrut să vă ajut să visaţi. Am să vă învăţ tot ce ştiu. Şi am să vă apăr cât îmi va sta în putere.

“Îţi aperi oamenii prea mult, doc! Dă-i afară! Cel mai bun ia premiu, ultimul pleacă, asta-i regula! Ai mână liberă”.

Sunt oamenii mei, prietenii mei. Au familii, au viaţa lor. Cum să-i tradez? Îi iubesc.

Paradisul copilăriei, despre asta este vorba. Cu toate uliţele copilăriei, ale lui Ionel Teodoreanu şi ale noastre, singurul paradis pe care cei mai norocoşi dintre noi l-am cunoscut. Ne reîntoarcem la trecut ca o pledoarie într-un un recurs, prin care ne clamăm nevinovaţia. O încercare de a ne regăsi limpezi în candoare şi necunoaştere, liberi de orice înţelegere a constrângerilor. Nu este o slăbiciune! Este un argument în favoarea bunei intenţii. O dovadă circumstanţială favorizantă, în faţa stricăciunilor pe care le-am produs şi NI le-am produs. Şi o sfidare a fizicii…

Ar părea că acest demers este cu atât mai dureros cu cât suntem mai conştienţi că ne îndepărtăm cu fiecare zi de acel timp minunat, că lumea în care ne afundăm devine tot mai rece şi ostilă, ca o margine de univers, care se dilată inexorabil şi ne împinge către o singurătate finală. De aceea, el trebuie făcut cu luciditate. Riscul disperării este major şi nu îi este la îndemână oricui să deschidă această cutie cu ochii Medusei pe capac!

Unii zic că este o aiureală. Eu cred că este mai degrabă antidotul prin care încetinim curgerea timpului şi cu ajutorul căruia ne recalibram în acele momente în care ne simţim debordaţi de meschinărie, de ostilitate, de inutilitate si indiferenţă, de urâţenia realităţii din cetate. Un fel de coasta Boacii – acelaşi paradis pierdut – despre care scria Cioran. Vocea bunicii care mă chema când salata de vinete era gata, scormonitul dupa râme, pentru pescuitul de a doua zi, biscuiţii pe care îi aducea bunicul de la MAT-ul de lângă şosea. Prispa umbrită de gutuiul matusalemic, bălţile de lângă Dunăre, în ceaţa primelor ore ale dimineţilor de vară. Colbul uliţei, cald pe tălpile goale. Serile cu poveşti despre moroi şi lupi uriaşi. Tavi şi cinematograful de la capătul străzii… Ai şi tu amintiri de astea, nu-i aşa? Despre asta este vorba şi nu numai…

“Ce ai, doc?” ”Nimic, un vertij, cred că sunt doar obosit. Trece…”Au trecut atâtea… Există un sfârşit în toate. Am ajuns acolo? Am obosit? Toţi anii ăştia de lupte cu cifrele, cu sistemul, cu oameni nerezonabili, cu mine însumi. Prea multe nopţi nedormite, prea multe griji…

Oare de ce mă tem azi? De ce această reîntoarcere spre trecut? Am presimţiri ? Să fie regretul că nu am apucat să scotocesc prin toate ungherele curţii cu miracole a copilăriei? Să fie lumea minunată a lui Paul Feval, Jules Verne sau Eugene Sue, cu ale sale mistere ale Parisului, demitizată si deformată de ridicol? Să fie teama de moarte – în fond misterul cel mai prezent în viaţa noastră, încă din clipa naşterii? Sau să fie dorinţa de a fi putut alege alt drum, de a fi devenit altă persoană decât ceea ce sunt astăzi? Dar oare am devenit? Şi ce sunt eu astăzi? S-a ales praful de toate visele din trenul de Petroşani. Un amărât de corporatist. Director de vânzări. Comis voiajor. Sau poate că aşa trebuia să se întâmple?

“Pentru un feedback reuşit, trebuie să alegeţi un mediu neutru, plăcut. Trebuie să vă pregătiţi înainte. Nu vizaţi persoana – doar acţiunea. Fiţi pozitivi şi constructivi.”

“Trebuie să pleci, nu mai am ce să fac. Vor să te dau afară”

“Dar doc, am luat împrumutul pentru apartament. Ce fac acum? Unde mă duc mâine?”…

“Îmi pare rău… te rog, nu plânge.” … Paştele mamii ei de viaţă… ce mai poţi să spui acum? Unde sunt visele tale? Unde-i Camelotul tău? Ce mai vrei să demonstrezi, doc?

“Nu eşti cu adevărat manager, dacă nu ştii să dai oameni afară”… Atunci înseamnă că nu sunt manager. Sunt căpitanul Nemo, sunt don Quijote. Sunt Hamlet, vorbind cu strigoii…

Cineva (poate Nietzsche?) spunea că în viaţă luptăm, ne străduim, pentru a deveni cei ce suntem. Oamenii care manifestă această străduinţă în mod conştient creează diversitatea acestei lumi. Ni se spune că dacă ne fixăm o ţintă peste cinci ani, ne iese cu o marjă de eroare nesemnificativă. Nu este şi cazul meu. Planurile mele din trenul de Petroşani au luat-o pe arătură, într-o odisee demnă de un roman de vreo cinci sute de pagini. Dar ceilalţi? Cei aleşi? Ei sunt diferiţi prin faptul că lumea s-a învârtit după ei şi nu invers. Au devenit porţi, biserici, hărţi, hanuri pentru cei însetați ori cei rătăciţi. Au devenit sfincşi, oracole, la care ne întoarcem de fiecare dată când ni se arată o răscruce. Cioran? Ţuţea? Mandela? Părintele Steinhardt? Tu?

Piramida începe prin a fi socială, flămândă şi se termină în vârf prin conştiinţa de sine împlinită. Dar totul pleacă de la coasta Boacii. Oricare ar fi aceasta… Pare o ipoteză abruptă, dar oricum este scuzabilă, tocmai pentru că este doar o ipoteză. Dragostea pe care am primit-o sau nu, în primii ani ai vieţii, poveştile pe care le-am auzit ori citit, micile întâmplări sau poate dramele pe care le-am trăit cu sufletul sărac în anticorpi al copilăriei, toate astea ne însoţesc până în vârful piramidei, sau măcar pe drumul într-acolo. Nu ajungi nicăieri cu un suflet gol…

Şi uite aşa, într-o zi te urci în trenul de Petroşani şi te întrebi ce să faci mai întâi, după ce ai descoperit, uimit, că lumea este mai largă decât “uliţa copilăriei”? Să afli cine eşti, sau să cumperi iute câte ceva şi cât mai mult, din Marele Magazin care ţi se deschide în faţă? Dar ce mare scofală să afli cine eşti – te uiţi în oglindă, în paşaport şi pleci mai departe – pentru că oferta din magazin, stridentă, ameţitoare, nu este permanentă, iar înghesuiala la rafturi este mare. Timpul nu contează, moartea nu este o opţiune, te aşteaptă o iubită, stetoscopul de doctor, gloria. Trebuie doar să întinzi mâna!… Şi atunci, în zbaterea noastră de furnicuţe cu vise şi planuri elaborate, intrăm într-o reţea care de multe ori devine lipicioasă şi constrângătoare ca o plasă de păianjen.

Salariu sau venit, casă, maşină, orice obiect, copii, prieteni, concedii exotice… toate astea sunt normale – doar un fundamentalist excentric le-ar refuza! Cât contează însă? Sunt toate aceste “realizări” în beneficiul libertăţii noastre? Ne aduc ele mai aproape de adevăr? Sau constituie recuzita perfectă pantru a ne înscena ultima clipă, înconjuraţi de copii, de nepoţi, spunând o vorbă de duh memorabilă şi apoi chiar să ne dăm duhul, spre uşurarea celor care rămân să-şi împartă casa, maşinile şi contul. Un copârşeu şi un popă burduhănos, cântând pe nas şi apoi cortina. Sărmane Yorick… Sună cinic? Ştii o realitate mai suavă? Hmm… Nu ai vrut niciodată să dai totul pentru “one night of… communication” – o noapte în care cineva să te asculte, să te iubească şi să te elibereze de toate furiile şi funiile pe care le-ai dus cu tine o viaţă? “God play God”… De unde le ştia Tennesse Williams pe toate?

Nu fac o pledoarie pentru ascetism. De prea mulţi ani trăiesc cu creşteri de plan de cel puţin patruzeci la sută pe an. Mai mult, este nerealist, mai puţin, nu este “challenging”. Corporaţia m-a învăţat cum să fac asta. Eu am vrut să-i învăţ să creadă în poveşti. Nu am reuşit decât să-i fac pe unii să creadă că sunt “diferit”. Vreau doar sa-ţi spun ca luptând pentru “a avea”, consumăm ce este mai bun în noi : acea scânteie ramasă din vremea când priveam curioşi natura, când nu ştiam ce înseamnă să iubim, dar mâna noastră în mâna bunicii însemna dragoste necondiţionată! Unde suntem azi? Ce iubim? Cine ne iubeşte, când cei ce au fost, ne privesc din fotografii îngălbenite?

Îmi simt lacrimile, dar asta nu îmi va aduce înapoi şansa pierdută de a întreba: cine eşti tu, tată? Dincolo de epoleţii tăi de maior, dincolo de actele de proprietate pe casă şi pe mobila demodată, dincolo de mândria ta de a avea o maşină pusă la punct. Dincolo de acel “tot ce am adunat, îţi va rămâne ţie, fiule”. Doamne, cât aş fi vrut să nu-mi fi dat decât povestea ta… Să le-o spun la şedinţa de vânzări, cumva, aş găsi o eu cale şi nu-şi vor da seama despre ce este vorba, vor crede că este ceva altfel decât ştiau ei. Ceva în afara regulilor corporaţiei, dar suficient de bun ca să le dea încredere în ziua de mâine…

“Boss, am făcut accident”. “Fir-ar! Eşti ok? Te-ai lovit?”. “Nu, dar maşina e zob”. “Dă-o dracului de maşină. Poţi să ajungi acasă?”. “Sunt acasă, boss”.

Câte cruci aţi lăsat pe marginea drumului? Şi cine îşi mai aduce aminte de voi? Memorialul reprezentantului medical… Reprezentanţi medicali… cavaleri ai mesei rotunde… şi maşinile voastre zburătore… Bunii mei prieteni.

“Cine mi-a furat caşcavalul?” Aşa striga un şoricel, ascuns într-o carte pentru manageri, pentru că şoriceii sunt mai deştepţi de multe ori decât managerii din multinaţionale. Ei ştiu când este cazul să-şi ia tălpăşiţa spre un caşcaval mai mare şi mai gustos. Şi mai sunt şi nişte pinguini care au aflat că banchiza lor se va topi şi atunci aleg să caute altă banchiză. Trăim într-o lume plină de pinguini, şoricei şi banchize care se topesc. Trăim între un deadline şi altul, adică între un prag şi altul, uitându-ne copiii închişi în labirint, minţindu-ne cu iluzia că tot ce conteză este caşcavalul, interminabil şi esenţial ca şi visul nostru din trenul de Petroşani şi din toate trenurile spre viaţă.

Am citit despre un avocat de succes care a ales, după un infarct provocat de viaţa agitată şi risipitoare pe care o ducea, să renunţe la tot, inclusiv la celebrul Ferrari rosu şi să caute un alt sens existenţei sale. Pare o predică iehovistă, sau o reeditare a istoriei lui Budha. Am mai citit despre unul care era CEO pe undeva, la o corporaţie, şi când a ajuns acasă şi-a găsit fiul însurat şi cu copii, vecinii şi vechii prieteni trecuţi între sfinţi. “ Cine sunteţi dumneavoastră?”, l-au întrebat. S-a dus la un hotel şi şi-a tras un glonţ în cap. Măcar ăsta a înţeles şi nu a putut înghiţi adevărul. Restul ne împăcăm cu gândul că nu am avut de ales. Ba da am avut de ales! Pinguinii şi şoriceii sunt mai deştepţi decât managerii… Decât mine…

Am ieşit din defileu. Mă întorc din gândurile mele. O sun pe fiică-mea. “Ce faci Francy, poţi să vorbeşti?”. “Tati, vorbim mai târziu – repetăm pentru dans. Ciao, ciao!” Închid. Nici măcar nu ştiam că îi place să danseze. Ar trebui să mă opresc să bag motorină. Trec pe lângă gara din Petroşani. Mă uit la telefon să verific dacă este încărcat – peste o oră am o teleconferinţă. Sunt un manager de treizeci de milioane de dolari… Undeva, într-un birou dintr-o ţară vestică, cu cantoane, de astă dată, un alt director comunică decizia de restructurare a filialei din România. Banchiza se topise deja, dar eu nu vroiam să văd…

“Salut doc, am un prieten care este medic în Suedia… a plecat acum un an. Nu te-ar tenta? Ştiu că ai lucrat cândva în spital”… aud un tren…

Va urma… sau nu.

Citiţi şi

Căutări…

Îmi plăceau iubiții mamei

De ce nu vă place iarna? De ce nu vă place zăpada?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,490 views

Your tuppence

  1. oana radeanu / 31 March 2014 7:20

    Excelenta radiigrafie – ma inclin in fata luciditatii si a transparentei, asa, “inima pe inima” cu care ati scris textul asta, relatarea a tot ce este mai aproape omului: interiorul sau!

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. george papadache / 30 March 2014 17:22

    that’s about it. almost. 🙂

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. Ana / 30 March 2014 12:56

    Foarte trist, dar atat de adevarat. Descrie perfect viata in Romania, lupta dintre visurile, idealurile, modul in care ai fost crescut si realitatea dura, dictata de ban si obtinerea lui, cat de mult esti dispus sa sacrifici pentru a duce o viata normala, decenta, sanatoasa….

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  4. Elena / 27 February 2013 10:06

    Noa – Beautiful That Way – La Vita è Bella

    http://www.youtube.com/watch?v=VjDdFRgOxA0

    Smile, without a reason why
    Love, as if you were a child
    Smile, no matter what they tell you
    Don’t listen to a word they say
    ‘Cause life is beautiful that way

    Tears, a tidal-wave of tears
    Light that slowly disappears
    Wait, before you close the curtain
    There’s still another game to play
    And life is beautiful that way

    Here, in his eyes forever more
    I will always be as close
    as you remember from before.

    Now, that you’re out there on your own
    Remember, what is real and
    what we dream is love alone.

    Keep the laughter in your eyes
    Soon, your long awaited prize
    We’ll forget about our sorrow
    And think about a brighter day
    ‘Cause life is beautiful that way

    We’ll forget about our sorrow
    And think about a brighter day
    ‘Cause life is beautiful that way

    There’s still another game to play
    And life is beautiful that way

    …un altfel de comentariu.

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro