L-a călcat autobuzul. A murit.

Oana Dușmănescu

23 May 2014

Oana Duşmănescu reloadedAsta nu ar fi nicio pagubă tragică.

Odinioară, Motanul mă întrebase un lucru şocant care, daca aş fi nevoită să-l echivalez în limba oamenilor, ar suna, tradus aproximativ, cam aşa: “Dacă te vei căsători vreodată, te vei mai întâlni pe ascuns cu mine, când luna e atât de ferită sub nori, încât lumea crede ca a halit-o vreun tigru gigant?” Am ezitat preţ de câteva momente, răstimp în care mi-am fiert creierii să gasesc un răspuns cât mai aproape de adevărurile mele, păstrând însă şi o atingere de demnitate şi de moralitate. Cu toate astea, nu am fost capabilă să spun altceva decât “Da”.

“Exact aşa aş zice şi eu, dacă m-ai întreba”, a spus Motanul, deşi era cât se poate de clar că nimeni nu-l întrebase nimic.

Eu asta nu am înţeles. Dacă tot am continua să ne vedem, de ce e musai să ne căsătorim cu alte persoane? După aceea, mi-a trecut spinul acesta, deoarece Motanul are nişte metode absolut sucite de a-mi testa şi de a-mi cuantifica afecţiunea. În plus, cum Motanul este singurul motan cu care m-aş căsători – bineînţeles, dacă eu aş fi om şi Motanul ar fi tot om – atunci normal că mă voi întâlni cu el, pe ascuns sau nu. Doar că el nu trebuie să afle acest amănunt, pentru că subtilitatea şi profunzimea acestui plan ar depăşi capacitatea de înţelegere a Motanului şi l-ar face să-şi ia tălpăşiţa pe coadă de cometă.

motan

Toată situaţia asta încâlcită şi tenebroasă mă duce cu gândul la un tricou, da, la un tricou din acelea cu mesaje haioase. Pe acesta scria “The world is going to hell and I am driving the bus”. O, da! Dacă tot am presupus că aş putea deveni fiinţă umană, cu siguranţă eu m-aş afla la volanul acelui autocar. În interiorul lui nici nu aş putea să număr cantitatea de suflete îngrămădite pentru marea călătorie. Nu ştim ce am găsi acolo, habar nu avem ce se află la capătul străzii – o stradă lungă, în flăcări şi în ruine, dar ne distrăm atât de bine, deoarece e cel din urmă drum pe care îl parcurgem. Pe unii i-am cules din staţii părăginite, alţii nu au ştiut că aceasta e cursa spre Iad şi s-au urcat singuri, din mers, crezând probabil că autovehiculul merge în sens invers.

S-au călcat în picioare să ajungă la bord, iar acum stau claie peste grămadă, se împing, se înghiontesc, se sufocă, se mănâncă între ei şi cei puternici îi azvârlesc afară pe cei slabi, pentru a mai cîştiga un centimetru pătrat de spaţiu în plus.

Eu una stau firesc şi confortabil. Mulţi râvnesc scrâşnind din dinţi locul de la volan, mai aerisit şi cu vizibilitate incomparabil mai bună, dar nici unul dintre cei din autobuz nu vrea să-şi asume calea corectă de ajuns în Iad. Aşa că mă lasă pe mine, specialista acestui parcurs, iar eu ma declar mulţumită. Pot respira mai până în fundul plămânilor, măcar pentru o perioadă limitată.

În vreme ce ne tăiem drum printre pucioase şi coarne de diverse dimensiuni, în autocar apare pe negândite şi Motanul. Hm, se vede treaba că el era deja acolo, pentru că nu-mi amintesc să-l fi pescuit de undeva de pe traseu. Vine glonţ în cabina şoferului, lângă mine, călcând peste capetele a câţiva nefericiţi şi spunându-mi: “Era obligatoriu să mă iei la tine, pentru că mi-am pierdut cheia. Cum la mine în casă nu am mai putut intra, am venit la tine”.

Ah, cheia aia nenorocită, bine că ai pierdut-o, Motane, mai mult te încurca, nu deschideai nimic cu ea. Nu făceai altceva decât să încui, să încleştezi, să pui sub lăcat. Acum că te-ai descotorosit de ea, chiar fără să vrei, poate că se va întâmpla ceva bun, în sfârşit. Dar de ce, de ce s-a petrecut asta tocmai acum, când maşina asta mare şi butucănoasă ne îndreaptă pe toţi spre ultima oprire? De ce târziul se preface în şi mai târziu? De ce animalele se visează oameni, iar oamenii – animale? De ce nu poţi spune, pur şi simplu, că ai riscat Cerul şi Pământul şi, în cele din urmă, Iadul, ca să fii lângă mine înăuntrul lui şi inventezi, în schimb, poveşti cu chei pierdute? Simt că mă pierd şi eu, la fel ca şi cheia ta mincinoasă, ai grijă să nu-ţi dispar de sub mustăţi.

Dacă o să păţesc aşa? Dacă Motanul va ajunge într-un secol la mine, iar eu, dintr-un motiv sau altul, nu o să-l mai recunosc, nu o să-l mai accept sau, mai rău, nu o să-mi mai pese? Nu e ăsta blestemul tuturor poveştilor minunate, care însă nu s-au întrupat în niciun fel? Chiar dacă nu o să-mi pese, o să mă doară până şi asta. Ce anume, atât de preţios şi de deplin, se va fi irosit pe drumul spre Iad, încât chiar şi străvezia sa amintire mă va fi făcând să regret prezenţa lui absentă? S-ar putea să nu-l mai ţin minte deloc peste o mie de ani pe Motan, să-i uit trăsăturile şi faţa şi ochii şi nasul şi desenul blănii, dar într-o zi, când voi trece pe lângă el, pe un drum colbuit sau pe o alee extravagantă, să simt împrejurul meu ceva familiar şi vecin cu iubirea. Să nu mai conteze personajul, ci numai nodul acela în gât şi plânsul şi panica şi paranoia pe care le-am simţit odinioară, când zăceam în coasta lui. Să mă uit prelung la el şi să nu-mi explic de ce mă doare ceva fără nume, fără formă, fără Dumnezeu în Iadul ăsta regăsit. De ce mă întristează atât de bolnav acest Motan pe lângă care trec într-o clipire de pleoape, când eu, de fapt, eu nu îl voi mai cunoaşte? Acum îl cunosc? O să-l cunosc după ce îl voi fi uitat prima oară? Cine, oare cine se mai milostiveşte de tine şi îţi mai dă o şansă în maşina asta a Infernului, a nebuniei şi a impulsurilor?

Cu asta trebuia să încep din tot visul avut sub stânci. Abia după aceea am visat că ajunsesem la mine pe stradă, voiam să alerg, iar picioarele nu mă ascultau. Am visat cum bat pasul pe loc. Apoi m-am trezit sub pietrele din insulă. Bună dimineaţa, insulă frumoasă! Autobuzul spre Iad nu a sosit aici. Deci strada aceea damnată nu traversează defel insula mea. Misiunea mea însă este s-o caut în continuare.

Înainte să-mi dezlipesc de-a binelea ochii şi să trec la un plan nou, mi-am adus aminte că, în cele mai cumplite închipuiri ale mele, Tamara se apropie de mine temătoare şi îmi spune: “Ştii, Olga, s-a întâmplat ceva rău cu Motanul!” Îmi tremură picioarele şi pulsul îmi ajunge la 500 de bătăi pe minut. Un singur gând am în minte. Îmi imaginez cum îi dau glas, pe trei sferturi mută. “Ce e, l-ai vazut cu altă pisică?” “Ei, nici chiar aşa de rău”, răspunde în fantasma mea Tamara. “L-a călcat doar autobuzul. A murit”. “Ah”, zic eu, “Slavă Cerului că a fost numai atât”.

Trebuie, trebuie, trebuie să merg acasă! Dacă pe Motan îl calcă autobuzul acela care merge spre Iad?

Fragment din cartea Urechile pisicii Olga (Editura Tritonic, 2010)

Citiţi şi

Cum recunoşti o fiță de fetiță

Știam că bărbații ca el nu merită o femeie ca mine

Nu mai am timp pentru oamenii răi

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,625 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro