L-am șters pe unu’ din listă

Gabriel Sandu

24 August 2017

gabriel-sanduAcum vreo câteva zile l-am șters pe unu’ din listă. Nu știam cine e, dar mă trola atât de prost și de neamuzant, c-am zis să ne facem un bine reciproc. Are cu vreo 20 de ani mai mult decât mine și mult timp liber. Avea o problemă cu o formulare scrisă pe care am folosit-o intenționat într-o postare. Nu era greșeală gramaticală sau de ortografie, pe alea le accept fără durere, ci utilizasem un substantiv cu alt sens decât cel propriu. A fost grav de tot. A fost scandalizat, mi-a lăsat zeci de comentarii, de la un punct încolo nu i-am mai răspuns, dar l-am șters din listă. Nu l-am blocat, putea în continuare să-și verse năduful pe wall-ul meu.

Totuși, ceva în gestul meu de a mă desprieteni de el, o persoană pe care n-am cunoscut-o niciodată în viața reală, l-a enervat chiar mai tare decât așa-zisa greșeală de scriere pe care o făcusem în ochii lui. Drept urmare a dat share profilului meu și pentru câteva ore tot felul de oameni, între 50 și 70 de ani, mi-au răsfoit timeline-ul și m-au înjurat cum puteau, mai printre dinți, mai printre proteze (unde „cu proteze”, dacă-mi permiteți, nu e rasism social, pentru că cine are bani de dinți falși și internet, într-o țară unde mersul la dentist e un lux, înseamnă că n-o duce chiar rău).

Oamenii care au apărut pe wall-ul meu la strigarea lui s-au bătut pe spate reciproc, că, deh, n-are sens să-și pună capul cu mine, că am mintea odihnită, că-s prost și cu prostul nu te încurci, că, auzi, am luat 200 de like-uri pe o postare de doi lei, păi, compuneri d-astea fac și copiii la clasa a IX a.

Cea mai faină a fost „scriitor de cofetărie ce ești”. Am zis că asta o trec în CV. Mă și vizualizăm la o masă de cofetărie provincială, scriind interminabil într-un carnețel și trăgând de o amandină.

internet troll

Vreo două zile am tot trimis print screen-uri prietenilor cu ce mai ziceau bunicii scăpați pe facebook-ul meu. Un spectacol al derizoriului, în care lipsa mea de răspuns la așa-zisele lor jigniri îi motiva cu atât mai rău să mă terfelească. Pe unele dintre profilurile astea am intrat chiar, convins la un moment că sunt conturi de troll ale aceluiași om pe care l-am supărat inițial. Nu, erau oameni care există, înconjurați de copii și nepoți, care au petrecut ore în șir bălăcărindu-mă pe wall-ul meu pentru un cuvânt folosit în alt sens decât cel pe care-l găseai în dex.

Mă apucă vara melancolii mai agresive decât în restul anului. Asta pentru că, în fond, mă simt extraordinar pe căldură. Să ies nopțile și să pot sta afară, să mă trezesc dimineața și să știu că e soare. Și atunci, tocmai pentru că mă simt minunat, îmi permit să mă scufund în nostalgii tot mai adânci. Mă apucă un fel de letargie gândindu-ma în ce lume sinistru de tristă trăim, dacă oameni de vârsta bunicilor mei, de care mi-e îngrozitor de dor, se apucă să dușmănească un posibil nepot despre care nu știu mai nimic.

În răutatea unui om bătrân e radiografia unui sistem de valori despre care știu prea puține.

În școala generală am avut un profesor de educație tehnologică sau ceva de genul ăsta, care ne descria personalitățile în funcție de scrisul nostru. Făceam orice altceva, mai putin educație tehnlogică (sau civică să fi fost? irelevant). În principiu vorbeam și scriam tot felul de chestii, apoi îl puneam să ne vorbească despre noi. Mici ființe narcisiste, deh. Ne descria până și părinții, darămite pe noi.

Îmi tot ținea partea omul ăsta. Îmi zicea că am o fire artistică, dar că să nu mai încerc să mulțumesc pe toată lumea, că e imposibil. L-am avut profesor un semestru, dar m-a ținut minte și când mă prindea pe holuri mă ducea mereu prin clasele unde preda și mă lăuda exagerat de mult.

Nu-mi amintesc exact ce-i tot spuneam la orele alea de mă plăcea chiar așa, dar eram copil și îmi venea să intru-n pământ de rușine pentru că mă lauda atât de înflăcărat. În școala pe care am făcut-o, cu culoare întunecate și profesoare mereu nefericite, am învățat că cea mai mare calitate e aia de a învăța să fii invizibil. Drept urmare, fugeam mereu când îl mai vedeam, de frică să nu mă ajute și mai mult să stârnesc antipatia colegilor care se organizau dupa reguli tribale.

Ultima oara m-a prins prin clasa a 8-a, când intrasem într-un soi de depresie pre-adolescentină. Ascultam muzică depresivă la walkman și învățasem să întorc caseta de pe o parte pe alta în timpul orelor fără ca profesorii să audă, deși stăteam în prima banca. Trebuia să intru din clasă în clasă și să anunț că e consiliu profesoral și că orele se suspendă. Într-un vacarm de bucurie al copiilor, l-am găsit cu ochii lui albaștri la catedră, m-a privit lung și mi-a zis:

– Ce e cu tine? Mi-a zis doamna ta dirigintă că nu mai ești atent la ore, că ai început să iei note slabe.

Nu știam ce să răspund. Era perioada în care făceam meditații la română cu o doamnă care îmi vorbea despre astrologie în timp ce ne uitam la Urania, iar eu eram perfect împăcat cu a plăti pentru asta și a mă preface interesat (Da, da, e adevărat ce zice Urania, marți e zi de dat bani, zicea doamna profesoară, normal, e casieria deschisă la întreținere).

La matematică nu mai zic, așteptam să plece la baie doamna ca sa copiez rezultatele de la finalul carții și să mai ascult, pe furiș, câte o melodie trista la walkman.

Profesorul de educație tehnologică mi-a mai zis:

– Să nu ne dezamăgești, ne-am pus speranțe în tine.

Speranțe? Ce speranțe? Ne-am pus? El și mai cine? Simțeam o presiune pe care nu știam s-o redirecționez. Câțiva tocilari mă scrutau din priviri.

Nu am știut ce să zic și am plecat. Mi-era groază să-l revăd și să mă mai laude în fața te miri cui. Pentru repetenți eram un tocilar, iar pentru tocilari eram un nimeni, pentru că nu câștigasem nicio olimpiadă. Mă punea într-o situație de existență, iar eu nu voiam decât să mă evapor.

Ochii lui îmi transmiteau că era un om cu vocație profesorală, chiar dacă nu pentru educație tehnlogică. Sau civică, whatever.

Mi-era rușine. Nu stiu de ce nici azi, dar mi-era. M-am format în virtutea de a fi prost. Inteligența nu făcea casă bună cu șmecheria. Și șmecheria te ridica sau te cobora în drumul scurt, de 20 de m, de la școală la casă.

Până la urmă omul ăsta mă ascultase delirând un semestru, își făcuse o părere bună despre mine și acum se dovedea cam fără temei. Nu mai învățam bine, îmi dădusem arama pe față. Așa înțelegeam eu.

Cred că de atunci mi se trage frica de oamenii care, pentru un motiv sau altul, au o părere admirativă despre mine. Pur si simplu interacțiunea cu ei mă paralizează. Mă aștept în orice moment să-i dezamăgesc, să zic o prostie, să fac o glumă pe care n-o vor lua ca atare și să-și dea seama că n-au, de fapt, chiar așa de multe motive să mă placă. Și apoi să-și vadă de viața lor.

Mă descurc mult mai bine cu oamenii care mă disprețuiesc. Pe ei nu poți decât să-i surprinzi plăcut.

Pe Gabriel îl găsiți și aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

„Honey, o să fie bine!” N-a fost!

Porcii de lângă noi. Curvele de lângă ei

E mai bună o iubire adevărată neconsumată și dureroasă sau o minciună frumoasă?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,360 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro