La 5 ani am vrut să mă sinucid

Catchy

19 January 2016

Povestea ta este aceeași cu a mea. Aceeași mamă măritată cu un bărbat nepotrivit care, în timp, și-a înecat nefericirea în alcool, iar ea și-a aruncat frustrările pe copii. La 5 ani am vrut să mă sinucid. Atunci am fost bătută serios cu cureaua până s-au liniștit.

Toată viața mea am fost deprimată și am suferit pentru că „nu mă iubea nimeni”. De atunci am fost o paria în „familie”, pentru că am ales să nu tac și să îmi exteriorizez nemulțumirile. Bătaia pentru singura notă de 7 pe care am luat-o vreodată și celelalte bătăi, și stresul în care am trăit m-au îmbolnăvit de psoriazis.

Astăzi, ca o amintire, dacă am o perioadă de stres mi se irită toată pielea corpului. La 16 ani tata m-a lăsat pe străzi la propriu. Îi reproșam prea des că în loc să ne ofere condiții normale de viață (mâncare, vată, un tricou o dată pe an), preferă să bea banii… Așa am învățat că e bine să nu ai spirit critic decât dacă ai cu ce riposta.

suferinta

Diriginta m-a „adoptat”, a vrut să mă înfieze, însă „mama”, când a aflat (părinții divorțaseră când aveam 10 ani), cu toate că până atunci nu a vrut să știe nimic de mine, nu a fost de acord. Nici tata nu și-a dat acordul.

Am ajuns să locuiesc cu ea. Mi-a făcut viața un coșmar, cu reproșuri zilnice, cu urlete și certuri zilnice, dar nu mă mai durea nimic, îmi era indiferent (eu eram motivul vieții ei distruse, din cauza mea nu se putea recăsători, nu putea să își schimbe serviciul, nu putea avea iubiți, nu avea suficienți bani, semănam cu tata, scopul vieții mele era să o omor (?!!)). Nu știu de unde am avut puterea să nu îi căsăpesc la propriu pe amândoi cu un topor, satâr sau alte asemenea. Mi-am dorit de multe ori s-o fac. La fel cum mi-am dorit de multe ori să îi trăsnească ceva din senin.

Am aproape 40 de ani și nu știu nimic de tatăl meu care, acum câțiva ani, se îmbolnăvise de cancer pulmonar. Nu m-am dus să îl văd. Am trimis niște bani la doctor. Nu mă interesează ce s-a întâmplat cu el.

Cu mama împart un apartament și atât. Nu ne salutăm pe stradă, nu ne salutăm de sărbători, nu ne vorbim, eu o evit prin casă. Așa mă simt bine.

Cu copilul meu am o relație frumoasă și liniștită. Acum mulți ani, mama mi-a spus cu lacrimi în ochi că nu crede că o astfel de relație este posibilă între părinte și copil (este inutil să adaug că nu am bătut-o niciodată, nu am obligat-o niciodată să facă nimic, nici măcar curățenie… dar are propria ei afacere de la 16 ani). Lacrimile alea nu m-au mișcat cu nimic. Nici unul dintre ei nu și-a cerut vreodată scuze sau iertare pentru ce a făcut. De aceea îl las pe Dumnezeu să îi ierte. Eu doar merg mai departe cu viața mea, așa cum este. Nu am scris asta pentru a-mi spăla rufele în public, nu o să mă recunoască nimeni, am scris pentru că demonii trebuie exorcizați și cei care pot s-o facă suntem noi. Și sunt mândră de mine că am reușit să nu ajung dependentă de mâncare, sex, alcool, tutun sau droguri. Și nici de „iubirea” altora.

Comentariul Riei la articolul Nu te suport și nu te-am suportat niciodată!



Citiţi şi

Te-ai ars, Cristino!

50 de ani să iubeşti, fără concediu…

“O curvă! Puteam s-o am, dar m-aş fi certat cu nevasta şi nu se merita”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,152 views

Your tuppence

  1. Andi V. / 19 January 2016 23:06

    E un destin ingrozitor. Ma bucur ca ai supravietuit acelor ani cumpliti si ca te-ai ridicat deasupra lot, cat este posibil. Imi vine greu sa-i inteleg pe parintii care-si blameaza deciziile esuate pe copii. Cand am divortat, mi-a trecut fugitiv prin minte “Ah, daca fiul meu n-ar exista as putea accepta slujbe in tari exotice si as calatori!”. Doar o secunda mi-a trecut prin minte pentru ca in clipa urmatoare mi-am dat o palma interioara si mi-am spus “Asculta – nu e vina lui ca exista si nimic din ce ti se intampla nu este vina lui. El exista, e singura ta familie si, daca ai putina umanitate, ii vei face viata cat poti de buna in actualele conditii. Restul sunt cai verzi pe pereti.”

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 10 Thumb down 0
    Reply
    • ria / 20 January 2016 22:07

      După ce am divorțat am gândit aproape în aceeași termeni ca tine- ce-ar fi dacă nu aș avea copil, aș putea cuceri lumea – însă m-am concentrat pe construirea vieții mele aici, am încetat să îmi mai dau palme și am „scăpat” de toți cei care încercau să mă „convingă” că nu merit decât palme – între timp mi-am construit propria viață, afacere, carieră care mi-au satisfăcut nevoile de recunoaștere publică, succes financiar, social, etc … nevoi normale pentru oricine (atenție! fără să mă „ajute” nimeni, sunt tare mândră că nu m-am folosit de mijloace considerate „nedemne” – sex, șantaje, șiretlicuri, chestii de-astea 😉 ). Acum pot să îmi realizez visul și să călătoresc oriunde, să lucrez oriunde, îmi permit și financiar și dpdv al meseriei – copilul e la facultate, iar viața mea nu se va termina la 40, 50, 80 sau 90 de ani, va ajunge la final când voi respira ultima dată, cândva ;). Nu consider că reușitele exterioare sunt adevărata împlinire în viață. Cea mai mare împlinire a mea este că am scăpat de depresie, de sentimentul de gol și nimic interior, de lipsa de sens în viață. Mi-am găsit liniștea, asta e adevărata realizare. Pot muri liniștită oricând. M-am împăcat măcar cu mine dacă nu cu alții. Iar pe mama am îngăduit-o pe lângă fiică-mea pentru că a ales să nu mai comenteze nimic. Nu știu ce gândește și nici nu mă interesează. Fiică-mii i-am povestit cum a fost copilăria mea. Am considerat că un copil e bine să crească cunoscându-și rădăcinile, chiar dacă sunt rele, ca să știe ce moștenește în subconștient și să învețe cum să se ferească de astfel de personaje. Mi-aș dori ca măcar un om necăjit să fie ajutat de astfel de povești, să afle că uneori viața nu e doar neagră, uneori poate deveni gri spre argintiu.

      Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 10 Thumb down 0
      Reply
  2. Madalina / 19 January 2016 19:02

    Aceași poveste traită și de mine… Să iert şi să uit? Nu sunt Iisus şi nici nu am Alzheimer! Viața merge înainte! Dar oare câte suflete mai trăiesc așa? Nici nu vreau să mă gândesc. O seară senină, vă doresc!

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 15 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro