LA ASTEA-S BUNE TOATE ASTEA!

Oana Rădeanu

23 September 2014

Oana RădeanuAm un coleg de birou care parcă se pregăteşte de prezidenţiale. Lozinca lui este “cât suntem tineri, trebuie să putem“. Spune asta şi când stăm câte 12 ore la birou şi o dăm în râs “pe sistem nervos”, după ce am parcurs toată gama emoţiilor umane permise spre manifestare într-un “open space”. Tot aşa zice şi când nu ne ies cifrele, ci ochii din cap, înroşiţi de epuizare şi degajând abur de la creierul pus la “bain-marie” de atâtea provocări. Uneori îmi vine să îl înjur… Să îi spun că suntem tâmpiţi dacă ne lăsăm viaţa condusă doar de munca asta care ne dezumanizează într-atât că nu mai ştim în ce zi suntem şi petrecem pe drum şi la birou mai mult timp decât cel alocat somnului, mâncatului, spălatului, că de alt “lux”, gen o conversaţie coerentă cu partenerul – de dormit, de apartament, de scară, de orice, nu poate fi vorba.

Ştie şi el că viaţa nu-i doar atât, că e băiat deştept. 🙂

Citește și La ce bun toate astea?

Zilele trecute mai mult ca în alte dăţi ceva m-a făcut să mă gândesc la această lozincă a lui. Sub apăsarea paporniţelor de la piaţă, cu fiul meu de o mână, am văzut o imagine care m-a răscolit: pe un trotuar îngust, o femeie de vreo 70 de ani, sprijinindu-se de un baston, punea într-un mod chinuit un picior în lateral şi şi-l târa pe celălalt după, făcând de fiecare dată un efort dureros şi supraomenesc să nu cadă. Ceea ce făcea ea nu avea nimic din uşurinţa mersului, pe care îl luăm ca pe un firesc, ci aducea cu o acrobaţie, în care tot corpul părea că se încrâncenează să execute o relativă înaintare. Când am trecut prin dreptul ei, am privit-o scurt. Am văzut pe faţa ei schimonosită de durere fizică şi o amărăciune veşnică, iscată probabil din obida anilor şi a neputinţei. Şi m-am gândit că poate asta mă aşteaptă şi pe mine. Că bătrâneţea este haina cea mai grea de purtat. Pe lângă puterea fizică ce se subţiază cu trecerea anilor, neputinţa de a-mi mai schimba soarta îmi pare o situaţie de neconceput.

Dacă adaug la astea şi boala, căci la ritmul iute în care trăiesc acum, sigur la bătrâneţe toate bolile vor face reuniune de clasă la mine-n corp, tabloul devine şi mai sumbru. Şi mă paralizează de ceva vreme şi ideea că atunci va trebui să trăiesc în aşteptarea morţii. Nu, nu înseamnă că o să aştept senină să vină “Doamna cu Coasa”. Nu la asta mă refer. Ci la faptul că acele “Great expectations” vor fi trecut. Entuziasmul trăirii vieţii, care ţi se tatuează în vene atunci când eşti copil şi abia aştepţi să te faci mare. Freamătul pe care îl simţi visând cu ochii deschişi la toate lucrurile minunate care par să te aştepte doar pe tine. Toată nerăbdarea de a construi, de a te modela, de a-i ajuta pe alţii. Toată duioşia pe care o simţi în preajma unui chip de copil – al tău sau al altuia, ori atunci când aburii iubirii de orice fel îţi înmoaie oasele ca într-o dulce îmbrăţişare. Toate astea şi multe altele vor fi trecut deja în preajma vârstei a treia.

greatexpectations2011jp--01921_38349200

Da, cu siguranţă că nu voi înceta să trăiesc, nu îmi voi lăsa creierul să se deterioreze sau spiritul să intre în moarte clinică. Voi avea şi atunci dorinţe, aşteptări, bucurii, prin mine sau prin cei dragi sufletului meu. Dar la fel de bine se poate să aştept cu mâinile tremurânde la coadă la farmacie rugându-mă să îmi mai rămână ceva din pensie şi pentru mâncare sau întreţinere. Şi nu de boală mă tem – de asta nu scapă poate nimeni – ci de tot bagajul acela de umilinţă, neputinţă şi fatalitate pe care bătrâneţea, mai mult decât alte vârste, pare să îl aducă. De faptul că oricât de chibzuit mi-aş trăi viaţa, întocmi planul de pensie şi atâtea altele, când un “ceva” va lovi, eu nu voi mai mai avea vigoarea de a mă lupta şi de a răzbi. O fi teama de drobul de sare? Se prea poate …

De-asta cred că al meu coleg are dreptate. Cât suntem tineri trebuie să tragem, să luptăm, să reuşim, să putem. Să muncim până cădem laţi, să alergăm cât ne ţin puterile, să avem mereu un plan de rezervă. Să permitem cât mai puţin neprevăzutului sumbru să ne ajungă atunci când vom putea mult mai puţin decât acum. Să nu luăm nimic ca pe un dat, să punem preţ pe emoţii, pe oameni, pe clipele intense şi frumoase. Să nu cedăm în faţa noastră, a greutăţilor care uneori par că ne vor strivi. Să gândim mereu că înainte-i drumul. Ne-o datorăm nouă şi celor dragi noştri. Căci la apus ar fi îngrozitor să îmi frâng mâinile regretând ce aş fi putut face pentru ca soarele să mă însoţească până în ultima clipită.

Și tu poți scrie pe Catchy!  :)  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro. 

Citiţi şi

Așa te iubesc primăvara

Maeștri sau escroci?

Nu este boala neiubirii, ci o afecţiune gravă care afectează una din zece femei

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,920 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro