La castel, în poartă

Alina Rădulescu

17 June 2011

O poveste personală

 

Când eram mică, mult mult mai mică decât acum, atât de mică încât nici eu nu îmi mai amintesc cât eram de mică, bunica îmi citea în… cacao cu lapte. O vedeam mereu citind în cafea vecinelor, aşa că îmi doream să ştiu şi eu cum va fi când “mă voi face mare”, iar dacă viitorul putea să facă promisiuni şi într-o cană de cacao cu lapte, ce rost avea să mă lupt împotriva prohibiţiei cafelei din alimentaţia mea? Bunica inventase cititul ăsta în cacao cu lapte de dragul meu şi al surorii mele, iar asta ni se părea nouă un lux cum nu multora le este dat să aibă.

Povestea din cană era mereu aceiaşi. Aveam să devin o regină iubită de toţi supuşii ei şi, mai ales, adorată de regele care avea să-mi dăruiască o mulţime de copii, prinţişori şi prinţese, care o să umple castelul de râsete şi veselie. Aveam să mă căsătoresc într-o ţară tare îndepărtată – asta era fără de tăgadă. De ce într-o ţară îndepărtată? întrebam eu, mai mereu, întristată de gândul că voi fi departe de curtea bunicii, cea împânzită cu flori şi locuri de visare. Pentru că la botezul tău funda a fost lungă, luuuungă, nefiresc de lungă, iar asta nu poate să fie decât semn de Sus că vei avea nunta tare departe. Cel mai departe posibil, îşi închipuia bunica, era în Franţa. Mereu îmi spunea că în Franţa o să am o nuntă mare şi o să devin regină. Ce dacă Franţa nu mai este de mult regat? Nu m-am priceput niciodată să protestez în faţa înţelepciunii naive a oamenilor mari şi nu mă pricep nici acum. Chiar dacă, picioarele au ajuns să mă poarte în locuri mult mai îndepărtate decât Franţa, se prea poate ca ghicitul în ciocolată caldă să fi trasat linia destinului meu într-un fel definitoriu. Căci, deşi am cunoscut oamenii din ţări care nici nu ştiu unde se află exact pe hartă, Cupidon al meu fix într-un francez şi-a înfipt săgeata (dar asta e altă poveste şi va fi, poate, spusă, altă dată).

Sinceră să fiu, dacă ar fi să aleg să fiu o tipologie de om, un destin prefabricat deja, regină ar fi ultimul rol pentru care m-aş înscrie. Dacă viaţa ar face o preselecţie ca să-mi distribuie un rol, mi-aş dori ca rolul meu să facă parte dintr-un scenariu în care neprevăzutul să aibă măcar apariţii episodice. Viaţa nu se ocupă însă cu asemenea probleme de casting, aşa că am avut grijă să-mi asigur singură doza necesară de adrenalină, dar şi plasa de siguranţă pentru când mă avânt prea tare sus pe culmi. Am făcut ce am făcut şi chiar dacă viaţa mea nu seamănă deloc cu cea “scrisă” în cana de cacao cu lapte a copilăriei, nu mă prea pot plânge că am aterizat pe malul nefertil al universului.

Un lucru însă nu am reuşit să fac de una singură, căci am schimbat mereu acoperişul care mi-a adăpostit visele: să-mi fac castel. Nu un castel mare, un culcuş, cât de mic, un loc de unde bagajele să nu mai plece decât în vacanţă, un loc unde numărul de cuie bătute în pereţi să nu mai fie prevăzut printr-un contract de închiriere. Nu a fost chip, căci am bătut Japonia de la nord la sudul cel mai sudic. Dacă nu trec asta pe lista de regrete este mulţumită faptului că am avut mereu norocul să locuiesc nu foarte departe de castele adevărate. E şi destul de greu să locuieşti în Japonia departe de vreun castel sau de ruinele vreunuia, căci nobilii altor vremuri au împânzit ţara cu măreţe construcţii, semn ale bogăţiei şi puterii lor. Se presupune că vreo cinci mii de castele ar fi fost ridicate, de-a lungul vremii, în Japonia, iar, dintre acestea, în jur de o sută de construcţii încântă încă imaginaţia vizitatorilor, oferindu-le  ocazia de a visa la poveşti cu prinţi şi prinţese, asemănătoare celor desluşite cândva în cana mea de cacao cu lapte.

Despre regi şi ambiţii

 

În Okinawa sunt castele peste tot, mai multe ruine decât clădiri cu pereţi, dar ruine frumoase, ale căror poveşti uitate sunt încă în curs de cercetare. Noi nu spunem la castel “oshiro” ca în japoneză, ci “gusuku”, chiar dacă ideograma folosită este aceiaşi. Zidurile lor, acoperite de gloaţe în cel de-al Doilea Război Mondial, aduc aminte de perioada cea mai înfloritoare a arhipelagului Ryukyu, perioada în care insulele constituiau un regat, peste care domnea un rege, o regină şi o zeiţă.

Dintre toate, poate cel mai frumos sau poate cel mai avantajat de afecţiunea oamenilor este castelul Shuri, cel pe care am decis să-l vizitez eu într-o zi, când timpul a avut răbdare. I-am străbătut cărările, am trecut poartă după poartă, am pătruns în sălile de recepţie, unde erau primiţi oficialii chinezi şi, apoi, japonezi, am băut ceai în sala de ceai, am bătut la pas grădinile castelului şi am  retrăit momentele acelea când încă aş mai fi putut să devin o regină în Franţa.

Construit în secolul al 14-lea, castelul Shuri a devenit punct central al administraţiei regatului Ryukyu în timpul lui Sho Hashi, regele care a unificat cele trei regate din Okinawa şi a format un stat înfloritor, atât din punct de vedere economic, cât şi cultural. Privindu-l înţelegi, chiar şi în zilele noastre, rolul important pe care îl juca acest loc ca “suflet” al regatului. Cele trei curţi centrale aveau fiecare o utilizare aparte: în curtea din faţă, curtea mare a palatului, avea loc încoronarea regelui de către oficialii chinezi, în clădirea din curtea din nord erau întâmpinaţi solii din China, iar în cea din sud erau întâmpinaţi oficialii clanului Satsuma, veniţi din partea Japoniei. Fiecare era tratat cu fast, după obiceiul locului, ospitalitatea locală obligând la cea mai aleasă dintre purtări.

Clădirea însăşi este construită astfel încât să placă tuturor: un amestec de stiluri arhitecturale care îmbină elemente ale stilului ryukyuan cu stilul chinezesc şi japonez. Utaki, locurile de rugăciune, unde regele se închina zeilor, sunt prezente în castel, amintindu-mi că mă aflu într-o parte de lume unde spiritualul şi laicul nu au intentat încă divorţ. Acoperişurile ce se zăresc privind de pe dealul castelului, îl îmbie pe un turist aflat mai la stânga mea să exclame că “Desigur, stilul din Okinawa se vede în acoperişuri.” Nu mă gândisem încă la asta, dar făcând un scurt inventar vizual, îi dau dreptate şi mă întreb cum de nu observasem încă. Acoperişurile roşiatice, pe care zăreşti, pe ici pe colo, stând la soare câte un shisa, statuie a leului protector, sunt foarte diferite de cele pe care le zăreşti în partea centrală a Japoniei. Nici porţile nu sunt la fel, parcă lipseşte shintoismul din ele, sunt mai chinezeşti şi parcă mai elaborate. Aş vrea să spun că înţeleg diferenţa, dar, în realitate, le privesc şi înţeleg doar că sunt diferite.

Renăscând din nimic

 

Mă simt norocoasă că nu sunt turistă, că nu trebuie să plec prea curând de la poalele castelului, că locuiesc aici şi că povestea locului îmi este destăinuită detaliu cu detaliu, câte un pic în fiecare zi. Dacă nu ar fi aşa, nu aş fi aflat niciodată istoria întreagă a castelului şi acesta ar fi rămas doar o poveste, cam tot atât de reală ca cea pe care bunica o ghicea pe marginile pictate în cacao ale ceştii.

Povestea reală a castelului, cea care nu e trecută în pliantele turistice, am aflat-o la destul de mult timp după ce l-am vizitat. Ea spune că Shuri-gusuku a fost deschis în 1992, şocant de aproape de zilele noastre. A fost contruit din nimic. Mai precis, din nimic şi poveşti, dar este totuşi extrem de fidel istoriei sale, căci o muncă sisifică a fost dusă pentru a-l face să strălucească sub privirile oamenilor din Okinawa şi ale turiştilor din lumea întreagă (azi, castelul se află în patrimoniul Unesco). Am avut norocul să ascult povestea de la unul din eroii ei, să o ascult, să mă minunez şi să mă bucur că există încă oameni care nu se dau înapoi de la niciun efort atunci când vine vorba de a reconstrui trecutul, de a scoate din umbra uitării fie şi doar o bucăţică de adevăr.

Povestea reală e dureroasă, foarte dureroasă, dar are, ca toate poveştile frumoase, un final fericit. Castelul a fost distrus complet în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aproape că nu a rămas piatră peste piatră din ceea ce fusese cândva edificiul demn de laudă al regilor din Ryukyu. Deşi înainte de război castelul fusese declarat parte a tezaurului naţional, la începerea ostilităţilor, armata japoneză a decis să-şi stabilească cartierul general în subsolul clădirii. Atacurile persistente ale armatei americane au dus la arderea castelului şi reconstrucţia sa după război, într-o Okinawa plină de pâlcuri de soldaţi americani, ocupată în bună parte de baze militare, a fost imposibilă. Mai mult, în 1950, armatele americane au decis să deschidă pe locului vechiului castel Universitatea Ryukyu, pentru a face de tot uitată amintirea trecutului.

Lucrurile nu au fost însă atât de simple, căci istoria are darul de nu fi scrisă doar în manualele şcolare, ci şi în sufletele oamenilor. Prima parte reconstruită a fost cea de-a doua poartă a castelului Shureimon, poartă în vădit stil chinezesc, imagine maiestuoasă a regatului de altă dată. A urmat apoi o perioadă lungă, până în 1992, când vechiul castel nu a existat decât sub forma dorinţei oamenilor de a arăta tuturor gloria strămoşilor lor.

Odată ce tutela americană a fost (oficial) ridicată, statul şi-a arătat interesul pentru a ajuta la reconstuirea castelului. Dar cum să reconstruieşti un castel despre care nu se mai ştie nimic, căruia i s-a şters aproape orice urmă de pe suprafaţa pământului, care nu mai poate fi găsit nici măcar în pozele celor care au supravieţuit războiului? Închipuiţi-vă câtă muncă de cercetare a trebuit pentru a reface din nimic planul unui întreg castel, câte documente îngropate de vremuri au fost dezgropate în acest sens, câte discuţii s-au purtat cu cei care îşi aminteau măcar vag zilele în care se jucau în curtea castelului!

Să construieşti din nimic este o sarcină pe care, de regulă, şi-o asumă numai zeităţile, dar atunci când istoria e nemiloasă, devine şi o treabă a oamenilor. De aceea, am ascultat cu drag povestea despre fiecare om care a ajutat la reconstruirea castelului, despre fiecare poză şi fragment de carte care a constituit material de cercetare. M-am simţit norocoasă că am avut ocazia să colind prin parcul care înconjoară acum castelul şi am avut o strângere de inimă auzind despre părţi ale castelului care nu vor mai putea fi probabil niciodată reconstruite, căci nu se mai ştie nimic despre ele, despre părţi ale castelului pentru care este încă nevoie de fonduri, despre planuri de a cerceta mai departe. M-am simţit mult mai norocoasă din postura mea de om curios la poarta istoriei decât dacă aş fi fost vreo regină pentru care ar fi cântat surle şi trâmbiţe la marginea unei ruine.

Citiţi şi

Ziua Națională a unui medic român din Franța

1918, 11.11, ora 11:00

Primele 25 cele mai bogate, sănătoase, fericite şi avansate ţări ale lumii

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,501 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro