“La mama” nu-i deloc ca la mama

Healthy Thoughts

31 August 2010

O plimbare duminicală ”la şosea”, pe Magheru, se poate transforma uşor într-o lecţie de patriotism şi într-un test al mândriei, ori al ruşinii, de a fi român.  Plecasem de acasă de doar două ore şi în alte trei, probabil, m-aş fi întors, dar parcă nu era plimbare adevărată fără un popas la un suc sau la ceva dulce şi bun. Prin zona Pieţei Romane nu ai foarte multe alternative: fast food de la Mac sau de la KFC, în dreapta, ultra delicatese de la bistrourile cu ştaif în stânga şi tot în stânga, nu departe, resturantul “La mama”. Când eşti provincial mutat în Capitală nu de suficient timp încât să fi apucat a-ţi tăbăci dorul de casă, şi când, pe deasupra, în tine stă ascuns un Gargantua în variantă dobrogeană, numai când spui în gând ”la mama” te cuprind şi nostalgia şi pofta de o mâncare gustoasă, făcută ”în casă”. Aşa că, duşi de aţa dorului de casă poposim, pentru a doua oară, în deja celebrul restaurant “La mama”.

Cum pe mulţi celebritatea i-a stricat, la fel se pare că s-a întâmplat şi cu bistroul din buricul târgului, luat cu asalt, nu dintr-o întâmplare, ci ca obişnuinţă deja, de pâlcuri de turişti străini şi de câţiva românaşi ca noi, abia băgaţi în seamă, că după vorbă se (re)cunoaşte aici clientul cu potenţial. Prin urmare, ne-am aşezat la o masa pe care ne-am căutat-o singuri printre celelalte mese înţesate cu americani. Trec 10 minute. Nu vine nimeni. De jur împrejur, feţe crispate de aşteptare se uitau cu jind în farfuriile aburinde ale vecinilor mai norocoşi care îşi primiseră deja comanda.

După alte 10 minute apare un chelner tânăr şi cu privire absentă, care ne “învaţă” că nu e bine să intri pe terasă necondus şi nici să te aşezi la masă neinvitat, că “dacă banii colegului dispar de pe masă, cade vina pe dumneavoastră”. Nu am înţeles prea bine la care bani se referea – la bacşis sau la contravaloarea notei de plată şi nici nu ne puteam hotărî dacă să ne supărăm că am fost luaţi drept posibili hoţi. Ne-am decis totuşi să trecem cu vederea şi chiar am propus să ne mutam la o masă mai mică, pentru a face loc şi altor clienţi.

Mai trec încă 10 minute până ni se aduce meniul şi alte 15 până ni se ia comanda – frugală, de teama să nu fim nevoiţi ca de la restaurant să alergăm direct la serviciu a doua zi. Încă aveam răbdare, pentru că spectacolul din jurul nostru merita atenţie. Şi  am avut suficient timp să ne studiem vecinii, fără să putem fi acuzaţi că ne uităm în farfuria lor: deşi sosiseră înaintea noastră, nu li se adusese încă mâncarea. Erau veniţi în excursie tocmai de peste Ocean şi lăsaţi să umble ”de capul lor” prin Capitală, dar sfătuiţi de ghid înainte. “La Mama” le fusese recomandat şi, cum se făcuse ora prânzului, au venit să mănânce. Dacă m-ar fi întrebat atunci cineva, aş fi putut jura, fără să fiu medic, că nici unul dintre bătrânei nu suferea de diabet. Altfel, de la atâta aşteptare le-ar fi scăzut glicemia şi ar fi leşinat. Dar turiştii, zgomotoşi şi hotărâţi să ia din tot ce li se întâmplă numai partea frumoasă, erau încă optimişti şi convinşi că mâncarea cu care vor fi serviţi va fi meritat aşteptarea.

Şi iată că sosesc chelnerii. Doi: unul cu mâncarea, altul cu tava cu băuturi, pe care o plimbă de la o masă la alta şi retur pentru că a uitat cine, ce comandase. Ne primim şi noi clătitele şi papanaşii pe care aşteptarea i-a făcut şi mai gustoşi şi, cel puţin pentru câteva minute, avem cu toţii aceeaşi preocupare: propria farfurie. Mulţumiţi că ne-am astâmpărat pofta, aproape că am dat uitării tot ce pătimiserăm până atunci. Dar dintr-o dată, aceeaşi zarvă, dar cu alţi chelneri, se aude vocea hotărâtă a unui american bătrân, cu tunsoare navy: ”We have a bus to catch” şi se ridică toţi, vreo 12, unii dintre ei, cu cardurile pregătite. Numai că, la pupitrul de la intrare, doi ospătari începuseră să facă feţe-feţe pe măsură ce coada din faţa lor creştea: POS-ul (cititorul de carduri) picase tocmai atunci, iar străinii fie nu aveau deloc lei, fie nu destui. Săraci lingvistic, dar şi neajutoraţi tehnic, chelnerii nu reuşeau să explice în engleză situaţia şi erau pe punctul de a ceda, orice ar fi putut însemna asta. Ideea salvatoare a venit probabil de la şeful lor care urmărea totul  dintr-o neînţeleasă umbră. ”Ia-le tot!” se pare că a fost mesajul, pentru că americanii au început să scoată toţi banii pe care îi aveau la ei. Masa a fost achitată de-a valma, în lei, dolari şi euro, până la ultima boabă de piper.

Mă întreb cine şi cum a făcut conversia aşa rapid, că altfel, păreau cam nătângi,  şi de ce preţul era mereu rotunjit la aceleaşi sume în euro sau în dolari. Şi, mai mult, mă roade încă o curiozitate: de ce patronul, care ştie că în zona Piaţa Romană îl calcă turiştii străini, nu a trecut în menu şi preţurile în euro? Şi uite-aşa, te tot întrebi cum să nu ne meargă vestea de popă tuns când noi uităm de bunul simţ, ne lăcomim şi tăiem în carne vie de turist străin pentru un cent în plus? Lucrurile acestea se întâmplă din ce în ce mai des, iar să fii turist străin în România devine un sport extrem.

Americanii au plecat, roşii la faţă nu de vin, ci de indignare. Cu siguranţă, vor povesti acasă că bucatele or fi fost ele gustoase, dar mama era puţin cam vitregă. Şi, ma ales, că au au trăit o altă ciudăţenie autohtonă: statul la coadă pentru a da bani. Noi am rămas. Cu gândul amar că este tot mai dificil să găseşti motive să te declari mândru că eşti român.



Citiţi şi

Amar Pelos Dois

„E doar o aventură, dar sunt îndrăgostită…”

Ce stă la baza nerușinării PSD

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
657 views

Your tuppence

  1. Mahu Catalin / 1 September 2010 14:27

    Buna ziua

    am citit articolul d-voastra si,… cred ca este putin exagerat. Daca doriti putem discuta situatia. Pentru asta va stau la dispozitie oricand pentru o intalnire
    Va multumesc

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
    • carcotasa / 6 September 2010 10:04

      este minunat sa vad ca ati raspuns acestui articol, inseamna ca va pasa.
      Din nefericire, in urma a doua experiente neplacute in restauratul La Mama de pe Calarasi de anul asta, am renuntat definitiv la a mai vizita acest loc. Daca vreti va trimit email, sa nu para a fi rautate.
      Sunt neplacut surprinsa de “degradarea” acestui restaurant ( vizitat de foarte multe ori in trecut de mine ).
      Sper sa indreptati lucrurile! 🙂

      Thumb up 0 Thumb down 0
      Reply
      • Autor / 6 September 2010 14:07

        Sunt sigură că domnul Mahu nu are nici intenţii rele, nici nu se complace în postura patronului care face afaceri pe clienţi, nu pentru clienţi. Dacă va ţine cont de poveştile celor care s-au confruntat cu tot felul de situaţii, sigur lucrurile vor merge în mai bine. În rest, numai de bine şi succes!

        Thumb up 0 Thumb down 0
        Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro