La rădăcina iubirii

Mălina Anițoaei

5 August 2015

mălinaÎn curtea casei noastre era un măr mare, cu un trunchi înalt şi aspru. Încercasem de zeci de ori să mă caţăr până la locul acela pe care mă apuca ameţeala, privindu-l.

Undeva, printre crengi, printre mere putrede, sufletul meu parcă mă aştepta ostatic.

Mama îmi spunea că în ogradă mai fusese un astfel de copac şi că, în locul rădăcinilor lui, s-a făcut o groapă destul de adâncă. Aflasem groapa şi mă aşezam în ea, îmi făceam chipuri din lut şi priveam la soare. Stăteam aşa, culcată pe spate, ceasuri întregi până dădeau năvală urechelniţele. Târâturile mici şi perfide mi se păreau cele mai îngrozitoare fiinţe. Mă înspăimânta gândul că aş putea rămâne surdă.

Cred că într-o zi m-am îndrăgostit de mărul cu trunchi înalt, pentru că le povesteam copiilor din mahalaua Pietrărie cum am să mă mărit cu copacul, am să fac dragoste cu el şi am să fiu Doamna Copac ori Doamna Pădure. Nu-i vorbă, eu le explicam într-un limbaj mai frust, pe care îl învăţasem de la negustorul de gaz în ziua în care pândisem pe gaura cheii cum o scărmăna în pat pe învăţătoarea mea, Puia.

”La naiba cu gazul!”, am strigat. N-am mai vrut să mă duc nici la şcoală şi îmi plăcea mai mult întunericul. Şedeam aşa şi mă gândeam la dragostea mea.

Chestia cu Doamna Copac a ajuns la urechile bunicii, care n-a fost încântată deloc. Mi-a tras o bătaie bună, aşa, ca să-mi scoată toate bazaconiile din cap, şi m-a lăsat şi fără un dinte din faţă. Negustorul acela porcos îţi dădea gaz numai dacă reuşea să-ţi vândă şi-o carte. O uram pe domnişoara Puia cea frumoasă, cu ochi greţoşi, ca de urechelniţă. Cred, însă, că m-am săturat de stat pe întuneric în ziua în care am dat o raită prin mahala şi m-am oprit să cumpăr o sticlă cu gaz.

Erau în hruba de casă o mulţime de cărţi aruncate prin unghere, amestecate cu sfori, saci, vopsele, cutii. Mă necăjisem destul din pricina dintelui, iar povestea cu măritişul meu devenise notorie… ”S-avem pardon, dar mirele dumneavoastră s-a cam uscat pe la vârfuri”, s-a maimuţărit la mine negustorul. Eu am început să-i strig aşa, de la obraz, vrute şi nevrute, despre el şi scroafa de Puia. Cred că l-am supărat foarte tare, pentru că m-a scos de păr afară şi a trântit uşa după mine. Vreau să spun că în încăierare am reuşit să-mi iau sticla cu gaz şi cartea pe care mi-o băgase pe gât bătăuşul.

soli ART

M-am aşezat din nou în groapă, cu faţa spre soare, cu cartea pe piept, sub apăsarea cuvintelor nedesluşite. Era o poveste scrisă de Hans Christian Andersen, despre Klaus cel mic şi Klaus cel mare, tipărită pe foi lucioase, cu litere încârligate şi vesele. Am citit-o doar o dată şi aş fi recitit-o dacă nu m-ar fi atacat duşmancele care îmi ameninţau auzul, şi dacă hârtia n-ar fi mirosit atât de tare a gaz. Puia a şters-o cu un geamantan pe care scria ceva în nemţeşte. Era o rablă găsită prin magazia negustorului care, de necaz, a închis prăvălia, a devenit smerit şi s-a făcut dascăl. Numai la mine se uita chiorâş fiindcă nu dădeam doi bani pe smerenia lui. Ghinionul tot ghinion. L-am întâlnit ieşind beat turtă, din cimitir, braţ la braţ cu groparul.

Tata fusese ofiţer de cavalerie şi avea tot felul de aere cosmopolite. I-ar fi surâs ideea să aibă în curte canalizare. Vorbea ceva despre apa care curge prin ţevi, robinete lucioase şi alte lucruri de genul ăsta. Aşa s-au înfiinţat la noi câţiva negricioşi cu cazmale şi târnăcoape, plus şmecherul de gropar care, în viaţa lui nu făcuse altceva decât să scuipe în palme şi să sape. Era început de toamnă şi ograda era plină de merele care cădeau cu zgomot de pâslă. Eu mă scălâmbăiam într-un picior pe aleea pietruită şi muşcam din merele vişinii.

Dar dragostea tot dragoste. Mi s-a năzărit că vor să dea cu târnăcoapele în copacul meu şi m-am hotărât să stau prin preajmă, la pândă. Când au scos la iveală oasele acelea, negricioşii au început să vorbească în şoaptă. Am putut desluşi că aşa arată oamenii când dorm în pământ, iar dacă vor să se mai trezească, devin meri sau cireşi, sau gutui. Groparul era un om care nu se pierdea cu firea. Investigaţiile printre morţi erau parte din divertismentul lui, făcute, ce-i drept, nu în curţile oamenilor. Numai tatei i-a trecut cheful de canalizare. Astfel, cei care dormeau cine ştie de când la rădăcinile iubitului meu, au fost reacoperiţi cu grijă.

Azi, despre mine se spune că am crescut… Mi-am aranjat dantura şi uneori mă mai bate gândul să mă caţăr prin locuri pe care te apucă ameţeala privindu-le. Şi azi mă înfrupt din merele care cad şi mă lovesc cu răutatea lor de pâslă. Stau, de mult, în groapă, cu foile pe piept, sub greutatea vorbelor vrăjite. Aştept pe întuneric şi mă gândesc la dragostea mea. Porcul ăla de negustor şi-a despăduchit şandramaua şi a devenit editor. Se anunţă timpuri grele. Parcă văd că va începe să vândă iarăşi gaz. Numai biata Puia, cu ochii de urechelniţă, poate a devenit cireş. Câteodată, se uită la soare şi citeşte o poveste despre Klaus cel mic şi Klaus cel mare…

Fragment din cartea în curs de apariție, ”Inocența în stare de sclavie”.

Pe Mălina o găsiți și aici.

Citiţi şi

Așa te iubesc primăvara

E perfect pentru tine, dar e al altei femei

Dragostea adevărată e rară, dar și scumpă

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,180 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro