Lasă-i să vorbească!

Anamaria Claudia Sitaru

14 August 2017

anamaria claudia sitaruUn crâmpei de speranță, liniște așternută printre văpaia celulelor fotovoltaice și tu – o adevărata feerie fantasmagorică. Claudette, nu știu unde mi-ai stat ascunsă atâta timp, dar cred că printre pixelii scrierilor mele, ai reușit să reflectezi mai mult asupra condiției tale. Tare ștrengăriță mai ești! M-ai lăsat singură și nepăsătoare în mersul tău prin lume, ai lăsat doar surâsul tău în ușa casei sufletului meu. Azi parcă te-am zărit în jocul norilor ce s-au așternut pe văzduhul arzând. Veneai speriată și cu rochița ta șifonată. Aveai speranțe în păr și tremurai de bucurie. M-ai regăsit! Să te apostrofez pentru lipsa ta îndelungată? Sau să te îmbrățișez în semn de recunoștință că ai reușit să te-ntorci? Sufletele căror oameni ai mai colindat și câte nopți infuzate în fursec și ceai ai mai degustat? Eu, una, nu am reușit să găsesc o altă Claudette. Tu le întruchipezi pe toate. Tot și nimic. Ești și apoi dispari. Reapari victorioasă. Bătălia cui ai ținut-o și pentru ce? Te uiți pierdută și-ți ascunzi mâinile. Pesemne, și ele murdare precum rochița ta. Zici că te-ai tăvălit în grijile oamenilor și ai șters amărăciunea cu propriile degete. Te-ai rătăcit într-o mare de lacrimi. Oare ai învățat să înoți? Te-ai îmbujorat. Din vina cui? A ta, cea care cu nerușinare ai umblat printre scrierile mele, ai luat frânturi de paragrafe și le-ai lansat asemenea unor zmeie? Doar că ața s-a rupt ușor și, cum nu ai aripi să zbori, ai ales să le lași să plutească mângâiate de destin. Sau a mea? Că n-am îndrăznit să caut în ecou chemările tale? Hai să o împărțim și să lăsăm lumea să creadă ce vrea. În fond și la urma urmei, asta este și deviza ta. Lasă-i să vorbească! Vorbele sunt volatile, se lovesc asemeni unor balonașe de săpun și apoi se sparg. Cum de te-ai maturizat așa de mult? Nu mai sari zglobie peste orice supărare și nici nu mai arunci vină lunii ce-ți fura visele și le mototolea în praf de stele.

fata padure felinar

Acum ai ceea ce se cheamă responsabilitate – pentru? …Nici tu nu știi. Te așezi în fața mea și mă cercetezi atent. Te uiți prin mine pesemne. Iar încerci să ghicești ce este în sufletul meu. Ochii tăi se scaldă în curiozitate și iubire. Nici cristalele din Bohemia nu strălucesc la fel de tare ca ei. Te iau de mână și te plimb prin amintiri. Ce ai apucat să devii cât eu am clădit la viitorul meu? Sau poate aștepți să cresc mai mult, ca să-ți pot lua mii de rochii și panglici, ca să faci tu râsete de copil din ele. Te întorci naivă spre mine și nu știi cum să răspunzi. Ai rămas prinsă între limbile ceasului și nu știi cum să ieși. Timpul tău a stat pentru tine, dar al meu, de afurisit, a accelerat procesele intrinseci ale maturizării.

Ce spui? Lumea a rămas la fel? Din care perspectivă? A ta – copil ce plămădește bucurie din îngrijorările celor din jur – sau a mea? A mea, eu cea care mă lovesc de aceleași umbre zilnic? Îmi acoperi privirea și-mi ceri să tac pentru o secundă. Întrebarea mea este totuși – dacă eu tac și ceilalți o fac? Iar te îndepărtezi puțin și analizezi. De fapt, gesticulezi asemeni unui profesor avid de pasiune și cauți în latitudine și longitudine un locșor unde să mă duci să nu mă mai vezi. Te-am enervat destul? Îmi spui că lumea nu se schimbă cu una cu două – sunt eu cea care cresc și nu mai văd aceeași paletă de culori pe care am folosit-o să-mi colorez lumea. Îmi ceri să caut din nou acuarelele și să-mi reînnoiesc decorul. De unde să știi tu că orice bucurie e nerambursabilă și viața nu-ți dă de două ori aceleași instrumente? Cauți încăpățânată prin sertarele amintirilor mele. Constați pierdută că s-a schimbat ierarhia. Cu călcâiele apăsând pe podeaua copilăriei mele, te arunci pe pernele speranțelor mele. Ai obosit căutând ce și tu ai pierdut – nevinovăția. Deviza vinovatului fără vină – nu se aplică în această lume, eră, secol și ce mai vrei tu să denumesc. Sau spațiul temporarului nu are deplinătate pentru tine? Ți-am zis eu ceva de ceasul ăla al tău. Schimbă-i perspectiva. Nu avea încredere în baterii. Sunt efemere. De altfel, asemenea ție și bucuriilor tale. Sau încă mai crezi că te vei legăna în etern? Vei fi la fel de pierdută ca și mine peste multe, multe decenii. Eventual, frânturi din tine vor mai fi prin micile spații ale ADN-ului nepoților mei.

Claudette, te-am scos din praful inocenței mele și trebuie să te netezesc cu griji și maturitate. Am crescut amândouă, dar nu la fel de expuse greutăților. Ar fi timpul să-ți dai rochița nepăsării tale jos și să te aranjezi cum se cuvine. Eu nu mai pot ține pasul. Până acum, am tras eu de tine – ar fi timpul să fie vice-versa. Vreau să știu c-ai înțeles ce-am zis și că n-ai să mai uiți cu proxima ocazie. Calcă cu curaj și învață din tot. Absolut tot. Ura, prostia, teroarea, bucuria și speranța – toate merg după un algoritm. Studiază-le pe toate și nu le încurca. Ți-am zis – vesta de salvare nu ți-o mai dă nimeni. De te scalzi în ape tulburi, nu uita să porți felinarul înțelepciunii tale cu tine.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Se născuse zeiță

Nu-i înțeleg pe oamenii care…

M-ai mai iubi dac-ai ști…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,025 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro