Lasă-l și fugi!

Liana Vatamanu

18 June 2016

liana vatamanu (2)O invit în living, dar refuză scurt: nu, hai în bucătărie, ca pe vremuri…

Ne așezăm pe canapeaua din bucătărie, cu picioarele sub noi, cu cafeaua în faţă, eu întrebându-mă ce-o fi cu ea, iar ea vădit încurcată și neștiind de unde să înceapă. Încet, discuția începe să se lege, despre una, despre alta…

Prinde curaj și începe să povestească…

O ascult.

„…Am ajuns să mă întreb în fiecare zi același lucru, ce naibii să fac eu cu viața mea. Că nimic nu mai e cum a fost sau ce a fost. Parcă toate s-au întors cu susul în jos de la o vreme. Undeva, într-un moment pe care nu l-am sesizat, am pierdut ceva. Și nici măcar nu știu ce. Dar era ceva care făcea să funcționeze totul.

Prieteni n-am mai avut niciodată după ce m-am hotărât să nu nu mai fiu singură, adică să mă căsătoresc cu T. Paradox! Tu știi asta, nu? Pentru că… de atunci am rămas fără prieteni, încet, fără să-mi dau seama, abia atunci a început singurătatea.

Credeam că el e centrul universului meu. A fost. Și mai este. Dar am rămas atât de singură. Adică nu, nu chiar, eram noi doi. De fapt, eu eram noi doi. El a avut în continuare prieteni. Mulți prieteni. Nu m-am plâns. O vreme, mi-a fost bine așa. Deși simțeam lipsa prietenelor mele. Dar o suplineam cumva cu dragostea pentru el. Și părea suficient. În timp, am început să realizez că mă izolasem prea de tot de prietene. Era deja târziu să mă mai plâng. N-ar fi înțeles.

femeie singură

Aveam și am doar colegi și colege cu care mai schimb la birou câteva vorbe, glume, nimic personal, dar îmi era de-ajuns cât să nu căpiez de singurătate…

…Întotdeauna la ieșirile în public, m-am simțit ca un trofeu pe care vrea să îl arate tuturor. Așa mă prezintă și acum prietenilor lui, mereu mai mulți și noi, ca pe trofeul lui… Dar un trofeu de care nimeni nu are voie – și nici nevoie – să se apropie. Îl admiri, dar e rece și… gol. Ca mine. Din vina lui? Nu. Din vina mea. Pentru că n-am înțeles la timp cum stau lucrurile. La început eram prea fericită ca să mă gândesc la lucrurile astea pe care le consideram mărunte atunci… Spunea mereu că noi suntem noi și că n-avem nevoie de nimeni altcineva în viața noastră… Asta ar fi trebuit să-mi de de gândit.

…Apoi m-am trezit târziu, aproape că nu simțisem când s-a întâmplat, că dorm singură. Și că sunt o femeie singură, atât de singură, încât am început să rog cățelul să vină să stea în dormitor, i-am mutat și coșulețul lângă perna mea, pe pat vreau să zic, eu care nu suportam să intre în dormitor, nicidecum pe pat, oriunde în casă avea voie, dar nu în dormitor. Învățase asta, era lege pentru el. Greu și cu multe rugăminți a acceptat schimbarea… Și tot de pe atunci am început să dorm cu o pernă în brațe…

…N-am avut niciodată motive să mă plâng de el. Întotdeauna s-a purtat ireproșabil. Doar că… ce nu-nțelege el, e că trofeele n-au suflet. Eu am. Sunt femeie…“

N-a avut motive să se plângă!!! Eram uluită!

Asta, dar și altele, ușor dezlânat – sărind de la una la alta – îmi povestea prietena mea, privind în gol… Prietena mea de dinainte de a se mărita. Că după, ea nu mai avea niciodată timp – eu aș spune acum, că nu mai avea voie – să ne întâlnim, să ieșim, să ne vizitam… doar scurte convorbiri telefonice, ocazionale întâlniri pe stradă, când era mereu însoțită de „centrul universului”.

Acum venise singură la mine acasă, fără măcar să mă anunțe. Mi-a spus că-i era teamă că în drum spre mine s-ar putea răzgândi să mai vină sau să vorbească, de aceea a preferat să vină neanunțată.

Soțul ei este un monstru, am gândit. Încet, reușise să îi dirijeze viața așa cum îşi dorea el. Să fie doar a lui, fară nimeni altcineva în jur, nimeni care să-i zdruncine statutul de „centru al universului ei”. Cât egoism…

Huuuuuuuh… Mă scutură ca o boală singurătatea ei!

Ce deziluzie! Să te căsătorești cu dragostea vieții tale, să fii fericită că nu mai ești singură! Și să ajungi să fii atât de singură!

Eu aș zice că s-a căsătorit cu singurătatea! Și că ceea ce a pierdut sunt prietenii și încrederea în ea. Și anii petrecuți alături de el. O bucată de viață risipită alături de un om care și-a trăit fericirea, furând-o pe a ei.

Căsătoria, până la urmă, e ca o loterie: câștigi sau pierzi!

Sau ca un salt în gol: cazi în picioare și ești fericită că ai reușit să nu te rănești ori chiar să te zdrobești!

Am luat-o în brațe ca pe un copil și i-am șters lacrimile amare care-i udau obrajii frumoşi pe care-i cunoșteam de atâta timp…

Și tot ce am putut să-i spun la sfârșitul confesiunii ei a fost doar: Lasă-l și fugi, draga mea dragă! Nu te uita înapoi! Trăiește! Viața e scurtă și ziua de mâine nimănui nu-i este promisă!

Și nu s-a uitat înapoi!

Pe Liana o găsiţi întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.

Citiţi şi

„Mi-a fost dor de tine, fetița lui tata!”

Iubește-mă tu când…

Şi acum, încotro?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
6,479 views

Your tuppence

  1. mihai / 22 June 2016 6:43

    frumoase cuvinte
    De multe .. de prea multe ori ne place să ne plângem de milă .Suntem dezamăgiți dar cine ne-a amăgit ? Se spune că femeile iubesc cu urechile iar bărbați cu ochii .Iubim noi cu adevărat o persoană sau nu cumva ne iubim fantasmele .. proiecțiile mentale asupra lui sau a ei ? Trezirea la realitate este dureroasă dar este bună .

    Thumb up 6 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro