Mă îngrozește multitudinea stereotipurilor cu care mai ales femeia se învelește precum cu o pătură aparent călduroasă, dar sub care îi este tot rece. Mă îngrozește puterea clișeelor în fața cărora, deși unii ne-am dori, nu putem sta neînchinați, pentru că ar însemna să fim “altfel”. Iar asta ne-ar atrage oprobriul celor mulți care se conformează dogmelor religioase, cutumelor societății, regulilor scrise ori nescrise, dar adânc înrădăcinate în mentalul colectiv balcanic.
Se zice că frica noastră cea de toate zilele este frica de singurătate. Pe lângă ea, sălășluiesc în noi și alte frici mai micuțe, dar deloc de neglijat. Fiind fricos, te conformezi mai ușor! Învățati să trăiți bine mersi și singuri, căci singuri v-ați născut, singuri veți muri, contrar stereotipurilor. Cum zicea un înțelept, “Viața trebuie trăită așa cum este, pentru că ni s-a dat fără să o cerem și ni se va lua fără să fim întrebați.” Așadar, de ce n-am îndrăzni să fim “altfel”?
Pentru că a fi “altfel” înseamnă să accepți puterea eșecului în viața ta, cel mai grozav constructor de caractere. Eșecul este singurul care te schimbă cu adevărat. Azi mă consider o fericită pentru că viața mi-a demonstrat destul de dur și devreme că, fără cât mai multe eșecuri (numiți-le încercări, nu mă supăr) peste care să treci învățându-ți lecția mai bine sau mai prost, nu vei reuși să devii un om complet. Și-s mândră de omul care am devenit. Mai înseamnă să înveți să zbori și pentru asta trebuie să încerci mai multe perechi de aripi până le vei găsi pe cele potrivite pentru a plana cu încredere deasupra norilor. Câți oameni n-au renunțat după prima căzătură și acum îi condamnă fățiș sau pe ascuns pe cei care au reușit să zboare?… A fi “altfel” înseamnă și să nu te oprești din căutatul sensurilor vieții tale, să fii egoist cu pregătirea ta interioară, să te iubești fără să-ți pese dacă și alții o fac, să nu te faci preș, gândindu-te că astfel oamenii te vor iubi și te vor accepta mai ușor. Pentru că se va întâmpla fix pe dos.
În cel mai nefericit caz, fiind “altfel”, oamenii te vor lua de nebun. Și oare câți nebuni n-au fost genii neînțelese care au rămas în istoria umanității? Pătrând proporțiile, oare câți bărbați o vor ține minte toată viața pe femeia care le-a oferit cel mai bun sex oral sau cu care au trăit cele mai periculoase senzații, care i-au făcut atât de vii, în defavoarea soției care gătea la fiecare Crăciun aceleași sarmale delicioase, dar parcă mai bun era foie gras-ul de la restaurant? Și oare câte femei nu rămân, inconștient, fidele ideii de aventură, deși reneagă cu înverșunare acest gând, impunându-și, rușinate de gîndurile perverse, să perpetueze stabilitatea maritală, dintr-un soi de frică de necunoscut și de “cine o să mă mai ia divorțată”?
Oamenii sunt împuținați tocmai de frica de a experimenta noul, preferând siguranța călduță a zonei de confort. Se înnoadă precum nodul gordian în regulile de “bun simț” ale altora, deși își doresc altceva. Ascultă și pun preț pe gura lumii mai abitir decât își ascultă vocea interioară, până când cea care ar trebui sa-i ghideze fără greșeală prin viață se aude tot mai îndepărtat, până se stinge de tot. Și, la crepuscul, își dau seama că n-a fost bine să se îndoctrineze cu părerile altora și să le împrumute pe termen lung lipsurile, că oamenii care au realizat ceva demn de povestit, care au contribuit într-un fel la progresul societății, sunt tocmai aceia care nu s-au conformat. Care au avut curaj nebunesc, deși n-au reușit din prima, deși semenii lor voiau să-i îngenuncheze. Realizează, cu mâhnire, că nu le-a mai rămas suficient timp să se îndrepte. Se uită spre Cer și-și roagă iertarea păcatelor. Regretul vine tot dintr-un soi de neputință: că n-ai fost în stare de mai mult, deși ai fi putut.
Citiţi şi
Jurnal de Arizona: Dragă singurătate
Jurnal de Arizona: Draga mea Menopauză
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
