Lasă-te în pace măcar un pic!

Adrian Luca

3 March 2016

adrian luca okIeri a venit nătărau la mine, om bătrân și fără minte… Da’ și eu prost că stau de vorbă cu toți cretinii. Cică se prezintă:
– Adrian Luca, 65 de ani.

– Frumos nume aveți, Adrian, îmi pare bine să vă cunosc.  Și căutam să văd ce vrea, că era clar că era acolo pentru mine.

– Sunt TU din viitor, au facut ăștia o mașină de întors în timp acu’ ceva vreme și n-aveam cu cine bea o bere azi. O bere de aia cum era odată…  Uite ce frumos e aici, la mine era urât.

Mă opresc în loc, mă uit la el și încremenesc. Cât mine de înnalt, purta o cămașă dintr-o singură culoare, suflecată până de-asupra de cot și descheiată cu un nasture mai mult decât trebuie, dar, spre deosebire de a mea, a lui era călcată. Pantaloni, cureaua de culoarea pantofilor semi-casual, dar un ceas mult mai urât decât al meu. Doar culorile difereau, în rest parcă mă uitam în oglindă și mă vedeam bătrân. Constant că nu avea deloc accent local.  Îmi face semn să ne îndreptăm spre terasă.

bruce

– Înțeleg că ești șocat, dar treci peste că nu pot sta mult. Nu e stabilă măgăoaia aia.

Eu muțisem. Farsă, farsă…  dar chiar așa?! Era exact la fel de antipatic și arogant cum îmi povesteau prietenii că le-am lăsat impresia că sunt atunci când m-au cunoscut. Și aveam același timbru vocal. Nu știu dacă din curiozitate sau din naivitate am traversat spre terasă, ne-am așezat. Ne uitam pe furiș unu la altul, vizibil emoționați.

Nici el nu știa ce vrea să zică, venise din viitor și nu voia sa îmi zică nimic? Serios?! Eu stiam că oamenii vor să se întoarcă în timp să își dea doi pumni în bot ca să nu mai ia nu știu ce decizie, cel puțin așa se întâmpla  în filme. Da’ nenea ăsta părea pașnic. Văd că are verighetă, observă la ce mă uit și îmi zice:

– A da, mai ai un pic, nu foarte mult… știu că abia te-ai obișnuit cu ideea că te vei însura într-o bună zi.

– Câte relații mai schimb până fac pasul ăsta? întreb eu semi-amuzat.

– Stai liniștit, știu că ești un pic confuz acum, dar o să  fie bine. Nu pot să îți dau nici un spoiler, ai pierde tot farmecul.

– Căsătorie fericită?

– … căsătorie, da.

– Dar când ai chelit în halul ăsta? Chiar n-ai mai putut face nimic?

– Păi, doar știi, părul deștept părăsește capul prost! Și începe să râdă cu poftă, chiar dacă eu eram foarte consternat de chelie.

Deja uitasem de situație, intrasem în joc cu totul, nu îmi mai puneam problema dacă e real sau nu. Nici nu mai voiam să îmi explic. Uitându-mă mai atent, văd că nu se operase și îl întreb:

– Păi, și cu strabismul nu s-a putut face nimic?

– Sorry, Huge Ego ! Doar știi…

– Da,  știu…  Cu ce ne ocupăm?

– În mare parte, cam ca și la 25, meseria datului cu părerea, cu aplicații pe ici colo. Am mai făcut și altceva de-a lungul timpului, dar nu o să îți zic.  Domnule! Mai aduceți două, vă rog.

Eu nu băusem nici jumătate din prima, dar uitându-mă la el, la verighetă  și la zâmbetul  lui cumva părintesc…  îmi pare că mă  privește cu o oarecare milă. Ceea ce mă agită și mă face să termin berea din două înghițituri mari și să o încep pe a doua odată cu el.

Apoi începe să îmi povestească de un copil fără nume care la fel ca mine/eu/el/noi a făcut primele versuri la 8 ani și el, ca tată, e foarte mândru de el acum. Mi-a vorbit mult de el, a început chiar să îmi recite câte ceva. Povestea cu o mândrie ieșită  din comun și foarte fluent, ca și cum ar fi spus povestea asta de foarte multe ori.

– Face și celealte prostii pe care le-am făcut? Zi-mi, să știu, ca să nu mai fac copii.

Iar începe să râdă foarte zgomotos. Mai comandase o bere între timp și, după, încă două. Aveam impresia că a atras atenția  tuturor din jur. Eu o încep  pe a treia, el pe a patra și mai comandă altele două.  Eram agitat, parcă îmi era rușine de mine… adică  de el, adică de mine! Aaaa! Totuși îl întreb:

– Bun, ce ai să îmi zici de fapt?

– Nimic.

– Cum nimic?! Trebuie să îmi zici ceva, ai putea să îmi dai atâtea sfaturi, indicații. Ai putea să mă salvezi cu totul…

– Da, aș  putea, dar nu vreau să îți zic nimic..

– De ce ?! Măcar  un singur lucru, dacă ar fi să îmi dai un sfat, care ar fi?

– Lasă-te în pace! Măcar un pic…

– Ăă…  Adică?

Vine ospătarul și îmi zice că e  schimb de tură și că ar aprecia dacă i-aș  plăti. Îi zic să facă nota și aștept ținându-mă de frunte, gândindu-mă la ce o fi vrut să însemne sfatul ăla, dar îmi scap pentru o clipă gândul în cosmos, ca un fel de  scurtcircuit inexplicabil.

Când ridic privirea… EU de 65 dispăruse.

Era o verighetă pe masă, mă uit la ea, o ating,  L. A-L  gravat pe interior. A cui o fi? Ceee, ce s-a întâmplat?! A fost un vis totul? Am adormit pe terasă? Oau, așa ceva…  n-am  mai pățit niciodată așa ceva.

– Poftim nota dumneavoastră. Unde sunt ultimele două beri comandate?

Mă uit la el nedumerit,  știam sigur că am băut doar trei. Iar când mă  uit la notă… nouă beri !

Pe Adrian îl găsiți aici.



Citiţi şi

Viitorul poate fi un coșmar – The Handmaid’s Tale

Servicii de toleranţă (partea a doua)

Misiunea

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,653 views

Your tuppence

  1. Ramona / 20 July 2016 18:57

    Câtă bere în povestea asta ! Deja m-am îmbătat !

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro