„Lăsați orice speranță, voi cei care intrați!”

Ana-Maria Constantin

9 March 2014

Ana-Maria ConstantinAm pornit cu ambulanța spre un alt spital. Unul mai mare, mare, la fel de mare ca speranțele mele. Speranța că totul o să fie bine curând, că vom putea șterge totul cu buretele. Tot ce-mi doream era ca tot ceea ce trăiam să fie un vis urât, să mă trezesc cu Alexandra în brațe ca în fiecare noapte, iar ea să fie bine, neatinsă.

Speranțe deșarte.

Prezentul căpăta accente de dramă și în scenariul acesta eu eram personajul negativ. Capul îmi clocotea de întrebări: Ce mi-a trebuit să fac ceai? De ce nu m-am gândit că o să vrea acea cană? De ce nu am putut împiedica asta?

Răspunsuri: zero.

În locul lor, o frică imensă și suferința fizică a Alexandrei îmi accentua sentimentul de teamă și de culpabilitate. Nici să plâng nu-mi puteam permite, pentru că ea, biata copilă nu mai avea nevoie și de disperarea maică-sii. Avea nevoie de încurajare, de zâmbet, de asigurarea că suntem stăpâni pe situație și totul va fi bine. Ce greu rolul acesta când îl joci forțat… Indiferent de ce simți, trebuie să fii o mamă puternică.

Alexandra suportă totul cu stoicism. Mă întreb cum poate suporta durerea aceea îngrozitoare, cum de nu se plânge și mai are și puterea să zâmbească. Chiar de nu spune nimic, ochișorii ei o trădează. O doare.

umanitate

Îi povestesc asistentei din salvare totul, cum am așteptat intervenția doctorilor în zadar, cum ne-au ținut acolo atâtea ore, fără să facă nimic. Când termin, e rândul ei să fie revoltată. „Dacă nu era de competența lor de ce nu ne-au trimis mai devreme, chiar în timpul nopții?” Îmi spune: “Știi, ambulanțele circulă și noaptea, iar în astfel de situații, fiecare minut contează!”

Sunt la pământ. Îmi pun toate speranțele în celălalt spital. Tot asistenta mă asigură că acolo va fi mai bine. Ei se ocupă numai cu astfel de cazuri, unele și mai grave, știu ce trebuie să facă.

În teorie toate sunt posibile. În fapt… E 1 februarie.

Când ajungem la destinație mă trezesc într-un film ce se derulează pe repede înainte: consultație, diagnostic, perfuzii. Suntem într-un salon cu alte patru mămici ai căror copii au leziuni mai mult sau mai puțin grave. Aud pentru prima dată de grefe de piele. Habar n-aveam de lumea asta, a copiilor care se electrocutează, se ard cu foc, cu lichide fierbinți. Aici pielea este cel mai important și fragil organ. Pielea de care nu știam nimic până mai ieri, a căpătat o altă valoare. 12 % pare puțin. Pentru noi e prea mult.

Simt un dram de susținere din partea mamelor din jur. Ne solidarizăm între noi și ne împărtășim poveștile. Fiecare cu clipa ei de ghinion. Înțeleg că niciodată nu trebuie să crezi că ție nu ți se poate întâmpla. Credeam că lucrurile sunt înțepenite într-o ordine prestabilită și-n ordinea asta, accidentele nu există sau se întâmplă altora. Dar nu ție.

Azi, mie. Mâine, unora care au ghinionul unei butelii explozive, a unei prize defecte sau a unui coș de fum neizolat. Incendiile nu sunt doar la televizor iar flacăra nu este doar mistică și violetă, ci mai degrabă violentă, devastatoare și neiertătoare.

În câteva zile, eșafodajul speranțelor urma să se năruie ca un castel de nisip. Un salon în care bătea vântul la propriu, frigul, mizeria, fluxul continuu de vizitatori nu aveau să facă casă bună cu problemele Alexandrei. Febră, vomă, infecție gastro-intestinală, toate ne-au asaltat rând pe rând, iar rana nu dădea semne de vindecare.

Ni se propune grefarea și încep procedurile de pregătire a țesutului pentru operație. Cum? Cu ajutorul tehnicilor de tortură pentru că pregătirea pentru grefă constă în aplicarea bandajelor direct pe piele, smulse după alte două zile. Ca analgezic, i se administra copilului un supozitor cu paracetamol.

Nu sunt medic, nu știu nimic despre grefele de piele. Mă îngrozește ceea ce ni se întâmplă, dar nu avem alternativă.

Cireașa de pe tort e comportamentul personalului. Spitalul e un univers în sine, cu regulile și ierarhiile lui. Aveam să mă conving curând că în universul acesta respectul pentru bolnav e o noțiune absentă. Reprezentanții spitalului (începând cu femeia de serviciu, continuând cu asistente și medici) ne tratează ca pe niște paria ai societății.

O dată pe zi, toată echipa vine în vizită, iar acest ritual se aseamănă cu plimbarea curții regale. În frunte e șeful de secție. Îl urmează medicii, asistentele și medicii rezidenți. Tot cârdul acesta trece prin saloane cu un aer de superioritate de neegalat. Vin, se uită, pun întrebări, uneori nouă, alteori asistentelor. Înțeleg rapid că soarta copilului meu e în vârful pixului lor. Nu voi uita niciodată privirile lor zemflemitoare sau observațiile răutăcioase de genul: „Cu ce l-ai ars?” Mă șochează lipsa de empatie, tupeul și lipsa de considerație a doctoriței care îmi pune întrebarea. I-aș spune: „Femeie, ești întreagă la minte? Ce mamă și-ar arde copilul? Doamne, nu! Mai bine m-aș fi ars eu, din cap până-n picioare!” Nu pot să raspund. Sunt vinovată. Rămân mută, dar pe dinăuntru urlu de disperare.

Trec toți pe lângă noi și ne privesc ca pe exponate. Când vine „suita” stăm drepți lîngă pat, ca soldații. Patul, e aranjat, fără cută. N-ai zice că e un spital de copii, ci o cazarmă. Lipsește testul suprem cu moneda.

După trei săptămâni încep să-mi pun întrebări. Operația de grefare este estetică în egală măsură? Pe planeta asta nu. Aici se face doar grefa. Pe estetician îl contactăm noi ulterior. Nu mi-e suficient. Sunt prea îngrijorată și nu am curaj să merg mai departe. Caut alte soluții.

Niște oameni inimoși m-au pus în legătură cu un medic de la București. E un specialist recunoscut în domeniu iar diferența o simt de la prima discuție telefonică. E uman. Îmi ascultă răbdător întrebările, grijile și temerile. Știe că vreau certitudini. Dar el nu poate să-mi dea, până nu vede copilul. Mă sfătuiește să vin cu copilul la București. E mai mult decât speram. În aceeași zi cer externarea pe proprie răspundere.

E 25 februarie.

Când am ieșit din spital, m-am simțit ca evadând din pușcărie. Punct și de la capăt. Sperăm din nou.



Citiţi şi

Fără net, viața e pustiu…

De mâine, te voi uita, dragul meu

Când știi că îl iubești prea mult

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,787 views

Your tuppence

  1. Elly / 9 March 2014 15:14

    Sincer, nu e mare diferenta intre spitale oriunde ai merge in lume! Bine, ar fi o una: esti tratat cu respect, esti tratat uman. Si atat! Stii foarte bine ca daca nu e caz vital stai zile in sir (chiar luni) cu dureri insuportabile pe care incerci sa le gestionezi intr-un fel sau altul. Si asta in timp ce esti plimbat de la un medic la altul pentru diverse investigatii. Apoi apar alte probleme…cu oameni care nu inteleg ca esti bolnav si cred ca doar joci teatru.
    (Cred ca stii bine despre ceea ce vorbesc…! Ca doar ai asistat la o asa-zisa “criza” de durere!)

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro